Jurnalul Evei

                                                                                                                 

„Deşi, eu, Micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc... Aş aştepta

sfârşitul războiului într-o pivniţă, sau în pod, sau în orice

gaură…”

 

Aceasta este o parte a ultimei însemnări în jurnal a Evei Heyman, în vârstă de 13 ani, la 30 mai 1944.

Jurnalul era „cel mai bun prieten” al ei, locul în care îşi deschidea sufletul.

Eva s-a născut la Oradea în 1931, din părinţi evrei. În perioada în care Germania nazistă invadase Ungaria la începutul anului 1944, Eva trăia cu bunicii ei, căci mama sa Agnes (i se spunea Agi) divorţase şi se recăsătorise. Al doilea ei soţ a fost scriitorul şi ziaristul evreu Bela Zsolt.


Familia și prietenii Evei

 

Agnes Zsolt  Mama Evei, născută Racz, cunoscută ca Agi. Primul ei soț a fost Bela Heyman (tatăl Evei).

Aniko (Pajor)  Prietena cea ma bună a Evei, amintită ca Anni.

Bela Heyman Tatăl Evei, un arhitect. A divorțat de Agi când Eva avea patru ani. În traducerea în limba română apare ca ”tăticu”.

Bela Zsolt Al doilea soț al lui Agi, un jurnalist evreu maghiar, dramaturg, cu aspirații politice. Menționat ca ”nenea Bela”.

Bunica (Racz) Bunica Evei, mama lui Agi, cu care Eva a trăit marea parte a vieții ei.

Bunicul (Racz)  Bunicul Evei, farmacist, tatăl lui Agi, în casa căruia Eva a trăit marea parte a vieții ei.

Buna Lujza   Bunica Evei, mama lui Bela Heyman, tatăl Evei.

Juszti  Guvernanta austriacă și creștină a Evei. Ea fusese și guvernanta lui Agi.

Marica (Kecskemeti)  Verișoara Evei și una din cele două prietene cele mai bune. Tatăl lui Marica a fost unchiul Bandi, pediatru.

Mariska (Szabo)  Femeie în casă/bucătăreasa , creștină,care lucra pentru bunicii Evei ( Racz).

Marta (Munzer) Prietenă apropiată a Evei, care a fost deportată cu părinții ei și ucisă de germani, la începutul anilor 40.  

Pista (Vadas)  Băiatul evreu de care Eva credea că este îndrăgostită. Băiatul unui proprietar de magazin.

Nenea Sandor (Friedlander) Prieten apropiat al familiei, politician local și director de bancă.


Jurnalul Evei a fost început în februarie 1944, iar mai jos sunt ilustrate fragmente , extrase din jurnalul tradus în limba română și publicat de Oliver Lustig,care descriu perioada în care Eva a fost luată de acasă şi dusă în ghetoul din Oradea:



13 februarie, 1944

 

Am împlinit 13 ani. M-am născut în treisprezece, într-o zi de vineri. Agi este foarte superstiţioasă, dar îi este ruşine să recunoască. Este prima mea zi de naştere la care ea n-a venit. Ştiu că va fi operată, dar ar fi putut totuşi să vină. Şi la Oradea sunt medici buni. La cea de-a 13-a aniversare a zilei mele de naştere n-a venit acasă. Acum, Agi este fericită; nenea Bela a ieşit din închisoare. Agi îl iubeşte foarte mult pe nenea Bela; şi eu îl iubesc. Bunica spune că Agi nu iubeşte pe nimeni decât pe nenea Bela. Nici măcar pe mine! Dar eu nu cred acest lucru. Poate că atunci când am fost mică nu m-a iubit, dar acum ma iubeşte. Mai ales de când i-am promis că o să mă fac fotoreporter şi o să mă căsătoresc cu un englez arian. Bunicul spune că atunci când mă voi căsători eu nu va mai conta dacă soţul meu va fi evreu sau arian.

Înainte, totdeauna mi se sărbătorea ziua de naştere şi venea lume multă. Dar deja de anul trecut n-au fost decât cele două prietene ale mele cele mai bine - Marica Kecskemeti, verişoara mea, and Aniko Pajor  - şi, bineînţeles, Agi.

Bunica mi-a zis că nu îngăduie să organizez un jur ca să nu poată spune arienii că evreii huzuresc.

 

Bunica zice că totuşi eu voi fi mai frumoasă decât Agi, care este doar graţioasă, iar eu voi avea o siluetă modernă. Asta pentru că fac mult sport: înot, patinez, merg cu bicicleta şi fac gimnastică.....

 


14 februarie, 1944

 

Azi am coborât bicicleta din pod. Peste două săptămâni poate voi putea să merg cu ea. Ador să merg cu bicicleta, iar bicicleta mea este una adevărată, nu este pentru copii, ci pentru oameni mari.

Numai de nu mi-aş reaminti şi acum de Marta când privesc spre bicicletă.


17 februarie, 1944

Agi i-a spus bunicii Racz că metoda cea mai bună este să nu se dea atenţie manifestărilor mele de invidie. Fiecare copil are defecte. Agi cunoaşte copii care mint mereu şi chiar fură. Eu însă mint foarte rar, cel mult la şcoală sau în faţa profesoarei de franceză; dacă nu ştiu bine lecţia, îi spun că m-a durut capul ori un dinte.



21 februarie, 1944

 

Câteva zile te-am neglijat, Micul meu Jurnal, căci n-am avut timp să scriu.

Am primit carnetele de note pe primul semestru. Eu şi Pajor Anni suntem „eminente”.

Azi a fost la noi Juszti, s-a bucurat mult de notele mele şi mi-a dăruit volumele al patrulea şi al cincilea din: „Mica îndărătnică”. Pe Juszti o iubesc cel mai mult pe lumea aceasta, un pic mai mult decât pe Agi, dar imediat după ea urmează Agi, apoi tata, după care urmează nenea Bela şi bunicii Racz, apoi bunica Luiza. Bunicii Racz nu-i pot spune aşa ceva; s-ar înfuria imediat.

14 martie, 1944

Au sosit Agi şi nenea Bela. De mult nu m-am mai destăinuit, Micul meu Jurnal. Am fost foarte ocupată. Am învăţat enorm, căci Anni mi-a luat-o tare înainte şi, deşi ea este prietena mea cea mai bună, cu situaţia aceasta nu pot să mă împac. Ţin foarte mult la Ani şi, după părerea lui Agi, ea are o influenţă bună asupra mea; un pic însă o invidiez.

Ştii, Micul meu Jurnal, ce este interesant? Abia am rămas singure pentru două minute şi Agi, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, a întrebat: ei, păpuşa mea Eva (totdeauna îmi zice aşa) n-are nimic secret de comunicat? Nu pot să înţeleg cum a ghicit că sunt îndrăgostită de Vadas Pista? Ştii, Micul meu Jurnal, imediat i-am mărturisit totul.

I-am spus şi faptul că trec pe lângă magazinul Vadas chiar dacă am drum în altă direcţie şi uneori privesc câte zece minute în vitrina magazinului Vadas......

Micul meu Jurnal, cât de schimbat este totul când Agi şi nenea Bela  sunt acasă! În asemenea situaţie nu-mi pasă chiar dacă războiul va dura încă mult.  Vai, dar este foarte urât din partea mea să gândesc astfel, deoarece enorm de mulţi oameni suferă.

De fapt, nici n-am vrut să zic aşa ceva; am vrut doar să spun că a fi mereu împreună cu întreaga familie este lucrul cel mai bun pe lume, iar la noi, asta se întâmplă foarte rar.

 

16 martie, 1944

După-masă a fost aici şi tăticul, i-a vizitat pe Agi şi pe nenea Bela, au discutat îndelung, aşa cum obişnuiesc prietenii.  Agi îmi spune mereu că ea n-a fost niciodată supărată pe tata şi-mi demonstrează că trebuie să-l iubesc la fel ca pe ea, deoarece chiar dacă ei au divorţat, eu sunt copilul amândurora.  Rămâi cu bine, Micul meu Jurnal, am multe lecţii de făcut; de când au venit acasă Agi şi nenea Bela, nu prea mai învăţ şi te pomeneşti că o să păţesc ceva la şcoală.


18 martie, 1944

La Pesta este mereu alarmă. Mi-e aşa de frică, Micul meu Jurnal, că în curând şi aici vor suna sirenele. Abia pot să mai scriu, mereu că gândesc ce se va întâmpla dacă totuşi vor bombarda Oradea. Eu vreau să trăiesc cu orice preţ.

 


 

19 martie, 1944


Micul meu Jurnal, tu eşti cel mai fericit, căci tu nu poţi simţi, nu poţi şti ce nenorocire s-a abătut asupra noastră.  Au intrat nemţii! De ceea ce nenea Bela se temea s-a întâmplat.

Azi la prânz, Agi a coborât din pat pentru prima oară. Bunicul a şi comentat că e slăbită ca o muscă de toamnă; totuşi a luat masa cu noi. A fost un desert pe cinste: un tort de punci excepţional, vin şi cafea. De-a lungul zilei nimeni n-a deschis radioul. La prânz, nenea Bela a vrut să asculte ştirile, dar Agi l-a rugat: azi să nu ne pese de politică; să ne trăim viaţa particulară.

Dar, nu ştiu cum, s-a aflat totuşi că ei sunt aici şi după-masă au venit prietenele lui Agi. Şi pe nenea Bela l-a vizitat prietenul său cel mai bun din Oradea, nenea Alexandru Friedlander. Se adunase deja o societate destul de mare, aşa că nenea Bela şi Alexandru Friedlander au plecat la cafenea. N-au trecut nici zece minute şi nenea Bela şi Alexandru Friedlander s-au şi întors: amândoi erau albi ca varul. Aud şi acum vocea lui nenea Alexandru: s-a terminat cu noi toţi; de azi dimineaţă nemţii sunt la Pesta.

21 martie, 1944

Prietenele lui Agi sunt toată ziua la noi; la fel şi cunoscuţii lui nenea Bela. Acum se ştie în oraş că sunt acasă şi toţi vin să le ceară sfaturi. Nenea Bela le spune tuturor că trebuie procurate documente false şi trebuie trecut în România. Dar bunica, imediat ce aude de fugă peste graniţă, începe să-şi rotească foarte straniu ochii, iar cu Agi nici nu se poate fugi deoarece rana o doare încă.

26 martie, 1944

Micul meu Jurnal, până acum m-am ferit să scriu în paginile tale gândurile mele despre Marta, dar de când au intrat nemţii numai la ea mă gândesc. Şi ea a fost copil, totuşi, nemţii au ucis-o. Dar eu nu vreau, nu vreau să mă ucidă! Eu vreau să devin fotoreporter, iar când voi fi de 24 de ani, să mă căsătoresc cu un arian englez…

27 martie, 1944

Azi a fost aici Juszti. A plans îngrozitor şi ne-a spus că tanti Poroszlay m-ar lăsa să mă ascund în pustă, dar nenea Poroszlay a zis că nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Deşi eu m-aş mulţumi să stau în cocină cu porcii, ori în grajd cu vitele; aş munci orice, aş îngriji şi oile numai să nu mă împuşte nemţii ca pe Marta.

29 martie, 1944

Azi au venit de la Comunitatea Evreiască şi ne-au luat aproape întreaga lenjerie de pat; nemţii pretind zilnic ceva de la evrei. Într-o zi – maşini de scris, în alta – covoare, astăzi – lenjerie de pat. Iniţial, bunica s-a târguit,  apoi a zis: acum nu mai contează nimic, duceţi-le! Nici n-a vrut să aleagă; a dat cheia de la dulapul cu lenjeria de pat acelor oameni complet străini. Altădată până şi lui Juszti sau lui Agi le-o dădea cu greutate.

Juszti a fost astăzi din nou aici. Avea ochii aşa de plânşi de parcă şi ea ar fi evreică. Zicea că nu poate suporta gândul că nu mă poate salva de ceea ce mă aşteaptă, deşi pe nimeni în lume nu iubeşte cum mă iubeşte pe mine.

5 aprilie, 1944

Bunica Luiza s-a bucurat foarte mult când m-a văzut. Ea este complet liniştită. Spune că nu-i pasă chiar dacă va muri. Sigur, dar ea are 72 de ani, iar eu doar 13! Bunica Luiza nu este îngrijorată decât pentru tăticu, pentru mătuşa Lili şi pentru mine -  zice că acum lucrul cel mai important este să fim sănătoşi, căci astfel se poate rezista la orice.

Cât timp am stat la ea a intrat grăbită o tanti din vecini şi a povestit că pe Emil Weisslovits l-au arestat şi l-au dus la şcoala elementară de pe Strada Crişului. Nemţii şi ungurii i-au devastate hotelul şi au jefuit tot ce s-a putut. Deşi bunica este certată cu Emil Weisslovits, totuşi, s-a îngrozit.

Buna Luiza a crezut că nu vor îndrăzni să se atingă de Emil Weisslovits, doar el a fost persecutat de români pentru atitudinea sa pro-maghiară. Buna Luiza a şi remarcat: a meritat ca Emil să facă pe „marele ungur!” Acum, ungurii i-au ajutat pe nemţi să-i jefuiască hotelul în loc să-l apere.

 

7 aprilie, 1944


Azi au venit să-mi ia bicicleta. Era gata să fac o mare dandana. Ştii, Micul meu Jurnal, simplul fapt că poliţiştii au intrat în casa noastră m-a speriat teribil. Ştiu că acum poliţiştii nu aduc cu ei decât necazuri acolo unde pun piciorul. Bicicleta mea avea un număr, iar bunicul plătea impozitul corespunzător.

Aşa au descoperit-o poliţiştii; era trecut într-o evidenţă la primărie că eu am bicicletă. Acum mi-e foarte ruşine că, în faţa poliţiştilor, am făcut aşa tărăboi. Da, Micul meu Jurnal, aşa s-au petrecut lucrurile. M-am trântit la pământ şi, întinsă pe spate, am cuprins cu braţele roata din spate a bicicletei şi am strigat la poliţişti tot ce mi-a ieşit pe gură:

„Să vă fie ruşine! Luaţi bicicleta unui copil! Ăsta-i furt curat!”

Am adunat bani ca s-o cumpărăm un an şi jumătate şi pentru a completa suma am vândut vechea mea bicicletă de copil, masa pe care eram înfăşată când am fost mică şi paltonul vechi al bunicului. Bunicii, Juszti, Agi şi nenea Bela, buna Luiza şi tăticu, toţi au contribuit la cumpărarea bicicletei. Şi, totuşi, nu s-au strâns toţi banii necesari, dar Hoffmann n-a vândut-o altcuiva. Mai mult, mi-a spus s-o duc acasă că o vor plăti tăticul sau bunicul. Dar n-am vrut s-o iau,

până când nu adun întreaga sumă. Între timp, ori de câte ori puteam mă repezeam până la magazinul lui Hoffmann şi mă uitam: mai e acolo bicicleta aceea roşie? Cum a râs Agi când i-am povestit că atunci când, în sfârşit, am avut toţi banii, am mers la magazin şi am adus acasă bicicleta. Dar nu m-am urcat pe ea, ci am condus-o ca pe un câine mare şi frumos. De la început mi-am adorat bicicleta; am denumit-o Vineri.

Acest nume l-am luat de la Robinson, dar se potriveşte de minune pentru bicicletă. În primul rând pentru că am adus-o acasă într-o zi de vineri, apoi pentru că Vineri este simbolul devotamentului, cel care a fost atât de loial faţă de Robinson. Această bicicletă – Vineri va fi devotată lui Eva Robinson mi-am zis şi am avut dreptate. Trei ani nu mi-a dat nici o bătaie de cap, adică n-a avut nici o pană şi n-a trebuit să cheltuiesc cu ea nici un ban. Marica şi Anni au dat şi ele câte un nume bicicletelor lor. A lui Marica s-a numit Horsey, care înseamnă pe englezeşte cal, iar a lui Anni – Berci, pentru că este un nume foarte glumeţ.

Unul din poliţişti a fost foarte furios. A spus că numai asta le mai lipseşte ca un copil de evreu nenorocit să le facă o asemenea comedie pentru că i se ia bicicleta. Nici un copil de evreu nu mai are dreptul să aibă bicicletă şi nici pâine, căci evreii mănâncă pâinea de la gura soldaţilor. Îţi închipui, Micul meu Jurnal, ce-am simţit eu când toate acestea mi-au fost aruncate în faţă. Aşa ceva n-am auzit decât la radio sau am citit în ziarele germane. Totuşi, una este când citeşti aşa ceva şi cu totul altceva când ţi se trânteşte în faţă. Şi, pe deasupra, în clipa când mi se ia propria mea bicicletă.

De fapt, ce crede acest poliţtist nemernic, că noi am furat această bicicletă? Noi am cumpărat-o de la Hoffmann pe bani şi pentru aceşti bani au muncit bunicul şi toţi ceilalţi care m-au ajutat. Dar ştii, Micul meu Jurnal, celuilalt poliţist se pare că i s-a făcut milă de mine. Să-ţi fie ruşine, domnule coleg, a zis el. Inima dumitale este din piatră? Cum poţi vorbi astfel cu o fetiţă atât de minunată? Apoi mi-a mângâiat părul şi mi-a promis că el va avea grijă de bicicletă, ne-a dat o chitanţă şi mi-a spus să nu plâng, când se va termina războiul voi primi înapoi bicicleta. Cel mult va trebui dusă la Hoffmann şi pusă la punct.

Agi a zis că de data aceasta am avut noroc, dar în viitor orice ni se va lua să nu protestăm. Şi aşa nu putem obţine nimic şi să nu lăsăm această pleavă, aceste hoituri să vadă cât de mult suferim. Eu totuşi n-o înţeleg pe Agi.

Ce-mi pasă mie dacă ei ştiu sau nu cât de mare e suferinţa noastră. Nu este deloc greu să-ţi dai seama că dacă unui om îi iei totul şi în scurtă vreme nu va avea nici ce mânca, atunci, acel om suferă cumplit.

Ei, dar e atât de totuna! Agi nu trebuie să ia în braţe roata de la bicicletă şi să plângă în hohote. E suficient s-o privească cineva şi imediat îşi dă seama că ea nu doar suferă, ci e îngrozită de ce i s-ar putea întâmpla lui nenea Bela. Tremură pentru el zi şi noapte.



1 mai, 1944

Micul meu Jurnal, începând de aici, totul se derulează de parcă într-adevăr aş visa. Am început cu toţii să împachetăm, dar numai obiecte şi numai atât cât a citit Agi, pe pancarte, că este admis. Ştiu că nu este un vis şi totuşi nu pot crede că e adevărat. Putem lua şi lenjerie de pat, dar neştiind când vor veni să ne ducă, această lenjerie n-o putem împacheta.  Toată ziua, Agi îi face lui nenea Bela cafele; bunica bea coniac. Nimeni nu scoate un cuvânt. Micul meu Jurnal! Niciodată nu mi-a fost aşa de frică!


10 mai, 1944

De cinci zile suntem aici, Micul meu Jurnal, dar îţi declar, pe cuvântul meu de onoare, că am impresia că au trecut cinci ani. Nici nu ştiu cum să mă apuc de scris, atâtea lucruri teribile s-au întâmplat de când n-am consemnat nimic în filele tale.


Nu-mi pot închipui cum va fi în continuare. Mereu îmi zic, acum este cel mai rău, apoi singură îmi dau seama că tot timpul este posibil orice; mereu mai rău şi chiar mult mai rău. Până acum am avut ce mânca, de aici înainte nu vom avea. Pe teritoriul ghetoului, la început, puteam merge unul la altul, acum nu mai avem voie să părăsim casa…Agi spune mereu că nu regretă nimic, numai să ne lase în viaţă. Noaptea, Micul meu Jurnal, am visat-o pe Juszti, iar dimineaţa m-am trezit plângând.

17 mai, 1944

Da, Micul meu Jurnal. Am consemnat în paginile tale că orice rău poate fi şi mai rău. Vezi, câtă dreptate am avut! La fabrica de bere Dreher au început interogatoriile. Ştii, Micul meu Jurnal, jandarmii nu cred că evreii nu mai au nimic. Acum, în case, toţi tremură aşteptându-şi rândul să fie schingiuiţi la Dreher.


18 mai, 1944

Ieri, Micul meu Jurnal, eu am păţit la fel ca Marica. N-am putut să dorm şi-am auzit tot ce-au vorbit cei mari. Întâi i-am auzit doar pe Agi şi pe nenea Kecskemeti Bandi, căci ei aud şi ştiu foarte multe din spital. Amândoi au spus că la Dreher, oameni sunt nu numai bătuţi, ci şi curentaţi. Agi povestea plângând şi, dacă nu i-aş fi auzit vocea, aş crede că totul n-a fost decât un coşmar. Ea a spus că oamenilor aduşi în spital de la Dreher le curge sângele şi din nas şi din gură. Unii vin cu dinţii rupţi; tălpile le sunt aşa de umflate, că nu pot sta în picioare. Micul meu Jurnal, Agi a povestit şi ceva despre ceea ce fac jandarmii cu femeile, căci şi femeile sunt duse acolo, dar asta nici n-o consemnez în paginile tale. Pur şi simplu nu pot s-o scriu, deşi tu ştii, Micul meu Jurnal, că faţă de tine n-am avut secrete până acum. Am mai auzit, asta a spus-o bunicul, pe întuneric, că aici, în ghetou, foarte mulţi se sinucid. În farmacia ghetoului există suficientă otravă şi bunicul le dă oamenilor mai în vârstă dacă-i cer. Bunicul a mai spus că cel mai bine ar fi să ia şi el cianură şi să-i dea o doză şi bunicii. Auzindu-l, Agi a început să plângă şi am auzit cum s-a târât pe întuneric la salteaua bunicului şi l-a implorat plângând: tată, te rog, răbdare, nu mai poate dura mult.

29 mai, 1944

Micul meu Jurnal, acum într-adevăr totul se sfârşeşte. Au împărţit ghetoul pe sectoare şi ne duc pe toţi.


30 mai, 1944

Micul meu Jurnal, toţi spun că vom rămâne în Ungaria, că pe toţi evreii din ţară îi adună undeva, lângă Balaton şi acolo vom munci, dar eu nu cred. Trebuie să fie groaznic în vagon; şi acum nici nu mai zice nimeni că ne duc, toţi spun că ne deportează. Acest cuvânt nu l-am mai auzit, iar acum şi Agi îi spune lui nenea Bela: dragul meu, nu înţelegi, pe noi ne deportează! În faţa casei noastre patrulează un jandarm. Ieri a fost în grădina Rhedely, căci de-acolo pornesc trenurile cu evrei. Nu din gară, ca să nu vadă cei din oraş – zice bunicul.

Parcă mult îi pasă oraşului de noi! Dacă arienii n-ar fi vrut să se întâmple aceste lucruri, ar fi putut opri şi ghetoizarea, dar ei mai mult s-au bucurat. Şi nici acum nu le pasă ce fac cu noi!

Jandarmul ăsta din faţa casei căruia nenea Bela îi zice jandarm prietenos, pentru că niciodată nu ţipă la noi şi nici pe femei nu le tutuieşte, a intrat azi în curte şi ne-a spus că iese din jandarmerie, pentru că ceea ce a văzut în grădina Rhedely este de nesuportat.

Au înghesuit circa 80 de oameni într-un vagon şi la atâţia oameni le-au dat o singură găleată cu apă. Şi mai groaznic este că au lăcătuit vagoanele.

Pe canicula aceasta oamenii se vor sufoca! Jandarmul a spus că nu-i poate înţelege pe evreii aştia. N-au plans nici măcar copiii; toţi se mişcau ca nişte somnambuli; parcă nici nu mai trăiau.

S-au urcat în vagoane împietriţi, fără să scoată un cuvânt.

Jandarmul prietenos n-a dormit toată noaptea, deşi, altădată, cum punea capul pe pernă adormea, zicea el. Tabloul a fost atât de înfiorător – a povestit mai departe – că nici el n-a putut să doarmă,  deşi, el, oricum, este totuşi jandarm!

Acum mama şi nenea Bela îşi şoptesc…vom rămâne aici într-un spital pentru cei cu tifos exantematic; vom declara, se pare, că nenea Bela este bolnav de tifos. Asta e posibil, pentru că el a avut boala aceasta şi în Ucraina. Ce pot să ştiu eu; nu mă mai bazez pe nimic. Mă gândesc întruna la Marta şi mi-e teamă că şi nouă ni se va întâmpla acelaşi lucru, degeaba spun toţi că pe noi nu ne duc în Polonia, ci la Balaton.

Deşi eu, Micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aş putea rămâne aici. Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă, sau în pod, sau în orice gaură; eu, Micul meu Jurnal, m-aş lăsa sărutată şi de jandarmul acela care se uită cruciş şi care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc.

Văd pe fereastră că jandarmul prietenos i-a dat voie lui Mariska să intre în casă. Nu mai pot scrie, Micul meu Jurnal, îmi curg lacrimile, fug la Mariska…

                                                                      

Eva as a small child

Eva copil





                                                                                                     

                                                                                                                               

Eva's mother



Mama Evei, Agnes Zsolt, ilustrată mai sus (în dreapta) a evadat în Elveţia într-un tren special organizat de Rezso Kasztner în decembrie 1944.



La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a întors să-şi caute fiica, dar a primit în schimb descrierea morţii acesteia:



„Copila era ascunsă de o doctoriţă cu suflet nobil. Mengele a descoperit-o fără greutăţi pe Eva care, spre nenorocirea ei, era plină de râie, iar picioarele numai răni. „Ia uită-te – a urlat Mengele – mai eşti şi plină de râie – broasco! Marş în dubă!” Mengele asigura transportul materialului uman pentru crematoriile sale în dube vopsite în culoare galbenă. Pe Eva, potrivit martorilor oculari, Mengele personal a împins-o în duba morţii."


Eva Heyman, în vârstă de 13 ani, a fost gazată în aceeaşi zi, la 17 octombrie

1944.....

                                                                           

11242295970546652828.JPG



Fotografii reproduse cu permisiunea Yad Vashem

Scrieri autobiografice , Bela Zsolt


Bela Zsolt, jurnalist şi om politic important, a fost tatăl vitreg al Evei.

A fost o persoană extrem de controversată şi subiectul unor studii minuţioase într-o serie de publicaţii ulterioare. Propriul său jurnal a fost serializat chiar după cel de-al Doilea Război Mondial şi publicat ulterior cu titlul „Nine Suitcases”. În acest jurnal, descrie cum a fost ţinut în sinagoga/spitalul din Oradea, aşteptând cu soţia sa Agi (mama Evei) să fie duşi la Auschwitz, dar a profitat de ocazie ca să evadeze din spitalul de tifos din Oradea cu Agi şi, de acolo, cu trenul la Budapesta.

El şi Agi i-au lăsat în urmă pe Eva, părinţii lui Agi şi tatăl Evei în alte părţi ale ghetoului din Oradea, aceștia toţi pierând,mai târziu, la Auschwitz.

Ladislaus Lob (supravieţuitor al Holocaustului, originar din Cluj), care a publicat minunata traducere în limba engleză a autobiografiei lui Bela Zsolt, a dat Asociaţiei Tikvah Oradea permisiunea de a reproduce următoarele fragmente din „Nine Suitcases” care descriu eforturile lui Zsolt Bela de a o salva pe Eva de la deportare:

„Deocamdată, cel mai important lucru era să găsesc o modalitate prin care să-i aduc pe părinţii soţiei mele şi pe fiica ei din prima căsătorie la spital, înainte să fie duşi din al treilea sector al ghetoului în dimineaţa zilei de poimâine, când cel de-al treilea transport urma să plece. Dacă trebuia să plecăm, ar trebui măcar să fim cu toţii în acelaşi vagon. Când Dr. Nemeti a apărut în salon câteva minute după-masă, l-am rugat să încerce să-mi aducă familia în spital........

.....unul din pacienţii săi era un jandarm care se îmbolnăvise de gonoree în oraş.......Dr Nemeti îl trata în secret.....Dr Nemeti a spus că va vorbi cu el, ar putea să ştie ceva.......

.....Când Dr. Nemeti terminase de povestit, l-am întrebat ce se întâmpla cu familia soţiei mele.

„Mă tem că jandarmul nu poate să-i aducă aici”, a răspuns iritat. „Dar poate că va încerca să-i mute în al patrulea sector. Astfel am câştiga cel puţin o zi.

Iar mâine se poate întâmpla altceva”.

[În realitate, Eva şi bunicii ei ei au fost duşi în vagoanele pentru vite la evacuarea celei de-a treia secţii, însă trecuseră câteva zile până când Agi a aflat că familia ei i-a fost luată în mod irevocabil.]

( fragment tradus din engleză de Maia Teszler)