Home Holocaust Transilvania de Nord

Transilvania de nord


Ulterior deciziei naziştilor de a implementa Soluţia Finală, impactul asupra regiunii Transilvaniei de Nord avea să devină extrem de sever. Dar, pentru a construi un context, vom analiza istoria de ansamblu a Transilvaniei de Nord.

Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei în septembrie 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena. Un evreu din Transilvania de Nord putea să observe imediat diferenţa dintre noua abordare maghiară şi regimul românesc anterior.

Ladislaus Lob avea o vârstă fragedă atunci când trupele maghiare au ajuns în oraşul său natal, Marghita, judeţul Bihor. Marghita era un orăşel cu o populaţie de aproximativ 8.600 de oameni, dintre care 2.600 evrei. El îşi aminteşte că:

 

„trupele maghiare au ajuns în Marghita la 6 septembrie 1940. Au fost întâmpinate în Piaţa centrală de veterani ai Primului Război Mondial. În rândul acestora se aflau circa o sută de evrei, care îşi purtau medaliile şi care i-au primit pe maghiari cu braţele deschise. Conducătorul trupelor maghiare, Colonelul Szonyi, a ordonat veteranilor evrei să plece înainte de a aproba continuarea ceremoniei. Unul dintre vecinii noştri a fost auzit spunându-le soldaţilor maghiari:Slavă Domnului că sunteţi aici. Nu mai ştiam ce să facem cu evreii ăştia.” A doua zi au început arestările aşa-zişilor comunişti sau colaboratori ai românilor. Majoritatea celor arestaţi erau evrei şi majoritatea acuzaţiilor erau false. Astfel de hărţuiri aveau să continue până când n-au mai existat evrei în Marghita.”

Ladislaus Lob este în prezent Profesor Emerit de limba germană la Universitatea din Sussex, în Anglia. Prin bunăvoinţa sa, reproducem următorul fragment din cea mai recentă carte a sa despre Rezso Kasztner. Am fost impresionaţi de rezumatul extrem de cuprinzător al situaţiei de la începutul anului 1944.

Ce a făcut Holocaustul din Ungaria să fie diferit a fost momentul accidental, dar decisiv în care a avut loc: criminalii au ajuns târziu şi se grăbeau.

Acţiunile împotriva populaţiei evreieşti din zona care aparţine în prezent României trebuie separate în cel puţin două segmente: acţiunile desfăşurate în Transilvania de Nord de axa germano-ungară şi cele desfăşurate în restul României de Guvernul României în anii de război.



Toate aceste evenimente au fost descrise în detaliu în Raportul Final redactat în 2004 de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România. Elie Wiesel, deţinător al Premiului Nobel pentru Pace şi supravieţuitor al Holocaustului, a acceptat funcţia de Preşedinte al Comisiei la invitaţia Preşedintelui României.



Raportul poate fi citit în întregime accesând imaginea de mai jos.



Cercetarea cu privire la acţiunile Guvernului României în anii de război face parte din activitatea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel”. Le recomandăm celor care doresc să studieze acest aspect al istoriei României să le viziteze website-ul.



În ceea ce ne priveşte, suntem interesaţi în mod deosebit de evenimentele din Transilvania de Nord. Nu ne-am dorit să rescriem istoria, în schimb am ales să reproducem fragmente din Raport care acoperă evenimentele principale premergătoare deportărilor evreilor.


Context istoric

În misiunea lor de obţinere a supremaţiei europene, naziştii au dorit, înainte de toate, să preia un rol dominant în Europa Centrală şi de Est. În decurs de câţiva ani, aceştia au legat treptat interesele socio-economice, politice şi militare ale ţărilor din regiune cu interesele celui de-al Treilea Reich. Şi-au atins, în mare, obiectivul, sprijinind financiar şi politic ziarele şi publicaţiile antisemite, precum şi partidele şi mişcările extremiste de dreapta ale acelor ţări.

Ungaria de după Primul Război Mondial a fost un aliat firesc al celui de-al Treilea Reich. După prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar în 1918, Regatul Ungariei a devenit unul dintre perdanţii majori ai războiului. După ce s-a bizuit în zadar pe democraţiile occidentale şi pe Liga Naţiunilor pentru a rectifica ceea ce ei numeau nedreptăţile decise la Trianon, la mijlocul anilor 1930 Ungaria a decis să-şi urmeze obiectivele revizioniste în tandem cu cel de-al Treilea Reich.

Prima ţintă a fost Mica Antantă, ai cărei membri - Cehoslovacia, România şi Iugoslavia - fuseseră principalii beneficiari ai dezintegrării Marii Ungarii.

Cu o săptămână înainte de anexarea Austriei de către Germania la 12 martie, guvernul Ungariei a lansat un program de reînarmare care a fost corelat cu adoptarea primei legislaţii antievreieşti. Problemele revizionismului şi chestiunea evreiască au ajuns să domine politicile interne şi externe ale Ungariei. Alinierea Ungariei la cel de-al Treilea Reich a atras după sine încasarea primului dividend, la scurt timp după ce democraţiile occidentale au cedat la Munchen (29 septembrie, 1938) în faţa cerinţelor naziştilor de a rezolva criza din Sudetenland, Cehoslovacia. Conform condiţiilor impuse prin Primul Dictat de la Viena de la 2 noiembrie, 1938, organizat de Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, miniştrii externi ai Germaniei şi Italiei, Ungaria a obţinut de la Cehoslovacia Provincia de Sus (Felvidék) – o porţiune din Slovacia de Sud şi regiunea carpato-ruteană vestică. După dezmembrarea Cehoslovaciei în martie 1939, Ungaria a obţinut şi Ucraina subcarpatică - Rutenia (Kárpátalja).

Ambiţiile revizioniste ale Ungariei erau sporite indirect de Pactul de neagresiune germano-sovietic încheiat în septembrie 1939, conform căruia URSS a primit mână liberă în mai multe părţi din Europa de Est, inclusiv în România. URSS nu s-a implicat în acţiunile împotriva României atâta vreme cât Franţa, sprijinul principal al ţării, era încă considerată cea mai puternică forţă militară a Europei. Dar, la 26 iunie 1940, la trei zile după ce Franţa a fost învinsă şi obligată să semneze un armistiţiu, guvernul sovietic a emis un ultimatum: acesta solicita României să cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord în decurs de câteva zile. Anexarea acestor teritorii fusese precedată de o campanie de presă sovietică orchestrată împotriva României. Campania a atras atenţia reprezentanţilor guvernamentali maghiari, care au început să conceapă planuri în vederea unei posibile recuperări a Transilvaniei, în tandem cu ocupaţia sovietică aşteptată a provinciilor estice româneşti. Statul ungar şi conducătorii guvernamentali ai acestuia l-au contactat pe Hitler la începutul lunii iulie, 1940, pentru a-şi urgenta cazul referitor la Transilvania. Pentru că Führer-ul avea nevoie atât de Ungaria, cât şi de România ca aliaţi în invadarea plănuită a Uniunii Sovietice, conducătorii celor două ţări au fost sfătuiţi să îşi rezolve diferendele prin negociere.

Dictatul de la Viena, 30 august 1940

Negocierile maghiaro-române, demarate la 16 august 1940 în Turnu Severin, România, nu s-au finalizat cu niciun rezultat, astfel că, după zece zile de altercaţii aprinse, ambele părţi au apelat la Germania pentru ajutor. Impasul a fost depăşit la scurt timp după ce István Csáky şi Mihail Manoilescu, Ministrul de Externe al Ungariei, respectiv al României, au fost invitaţi la Viena „pentru o consiliere amicală" de părţile echivalente italiene şi germane . Dictatul conceput de Ciano, Ribbentrop şi echipele lor a fost încheiat la 30 august. Conform termenilor acordului - de obicei denumit Dictatul de la Viena - Ungaria a primit o zonă de 43.591 kilometri pătraţi, cu o populaţie de aproximativ 2.5 milioane de oameni. Zona includea jumătatea nordică a Transilvaniei, incluzând judeţele Sălaj, Bistriţa, Năsăud, Ciuc şi Someş, mare parte din judeţul Bihor, mare parte din judeţele Trei Scaune şi Mureş-Turda şi anumite zone ale judeţului Cluj.

De asemenea, concesiunile teritoriale au permis Ungariei să restabilească judeţele Maramureş, Satu Mare şi Ugocsa în cadrul graniţelor acesteia de dinainte de Primul Război Mondial. Anexarea Transilvaniei de Nord a fost finalizată la 13 septembrie, iar teritoriul a fost încorporat în mod oficial Ungariei în conformitate cu o lege emisă de Parlamentul Ungariei la 2 octombrie 1940.

Evreii din Transilvania

Înainte de divizare, populaţia evreiască din Transilvania număra aproximativ 200.000 de persoane. Dintre acestea, 164.052 locuiau în teritoriile cedate Ungariei. Moştenirea istorică şi culturală care îi făcea pe evreii transilvăneni să adere la modelul Ungariei şi realităţile socio-economice şi politice care îi ţineau aproape de România au fost sursa unor numeroase conflicte în perioada interbelică. Este una dintre ironiile şi tragediile istoriei aceea că, după divizarea Transilvaniei în 1940, evreii au dus o viaţă mult mai dificilă în partea alocată Ungariei – ţara cu care au păstrat atâtea legături culturale şi emoţionale – decât în cea lăsată României – statul identificat cu numeroase excese antisemite în decursul istoriei.

Evreii din Transilvania au fost victimele contextului istoric în care au trăit. Românii îi dispreţuiau din cauza apropierii acestora de cultura maghiară şi, implicit, de revizionismul şi iredentismul maghiar. Maghiarii, îndeosebi radicalii de dreapta, îi acuzau că sunt “trădători” în serviciul celor de Stânga. Structura socio-economică a evreimii transilvănene era similară cu aceea a evreilor din provinciile învecinate. Mulţi erau angajaţi în afaceri sau comerţ, iar procentul acestora în cadrul profesiilor şi al domeniilor funcţionăreşti în afara guvernului era destul de ridicat. Cu toate acestea, existau şi câţiva evrei care lucrau în minerit şi industria grea. Cu toate că nu există informaţii disponibile referitoare la distribuirea venitului, numeroasele studii cu privire la Transilvania arată că exista un număr considerabil de evrei săraci; mulţi depindeau de generozitatea comunităţii pentru a supravieţui. Majoritatea acestor evrei săraci trăiau în centrele intens populate de evrei din zona de nord-vest.

Pierderea iluziilor în Transilvania de Nord

Reacţia iniţială a multor evrei din Transilvania de Nord la schimbările de ordin istoric din regiune a fost determinată, în mare parte, de experienţele trăite de aceştia în timpul celor trei ani de dinainte, atunci când diferitele guverne româneşti au instituit o serie de măsuri antisemite, precum şi de amintirile pe care le păstrau despre vieţile lor din Imperiul Austro-Ungar. Iluziile multor evrei cum că anexarea de către Ungaria a acestei zone ar fi constituit o revenire la "Epoca de Aur” avea să creeze în scurt timp o situaţie de neîncredere şi disperare.  Autorităţile maghiare recent stabilite au implementat cu rapiditate legile şi politicile antievreieşti care fuseseră deja în vigoare în Ungaria. Ziarele evreieşti au fost interzise, alături de organizaţiile şi asociaţiile neconfesionale. Presa democrată şi moderată din regiune nu s-a lăsat mai prejos: majoritatea ziarelor şi publicaţiilor periodice locale au fost transformate în voci ale partidului şovin de dreapta. Măsurile discriminatorii i-au afectat pe evrei îndeosebi în demersurile lor economice şi educaţionale. Dacă cei implicaţi în afaceri şi profesii au reuşit să se descurce, sustrăgându-se legilor sau profitând de ambiguităţile legislative, funcţionarii, cu câteva excepţii, au fost concediaţi, iar elevii din învăţământul liceal şi superior au fost excluşi aproape în totalitate din sistemul de învăţământ de stat.

Mâna grea a autorităţilor militare maghiare a fost resimţită îndeosebi în cele patru judeţe ale zonei Szekely, pe care maghiarii o considerau "sacră". Evreii din acea zonă au fost supuşi unei revizuiri a statutului cetăţenesc; în consecinţă, mulţi dintre ei au ajuns în custodie din cauza cetăţeniei lor “suspecte”. Comunitatea evreiască din Miercurea Ciuc a fost cu adevărat afectată, zeci de familii fiind arestate şi expulzate.

Însă aceste numeroase măsuri antievreieşti dure au pălit în faţa sistemului de muncă forţată maghiar introdus în 1939. În primii doi ani de funcţionare, recruţi evrei aflaţi la vârsta recrutării, deşi supuşi măsurilor discriminatorii, s-au descurcat relativ bine. Însă, ulterior implicării Ungariei în război împotriva Iugoslaviei în aprilie 1941, sistemului i s-a conferit un caracter punitiv. Soldaţii evrei aflaţi în muncă forţată au fost obligaţi să servească în hainele lor de civili: li se dădea o beretă militară fără insignă şi, în loc de arme, erau echipaţi cu lopeţi şi hârleţe. Pentru a putea fi identificaţi, evreii erau obligaţi să poarte o banderolă galbenă; cei convertiţi şi creştinii identificaţi ca fiind evrei în temeiul legilor rasiale trebuiau să poarte o banderolă albă. La scurt timp după ce Ungaria s-a aliat celui de-al Treilea Reich în războiul împotriva Uniunii Sovietice (27 iunie 1941), sistemul de muncă forţată a fost folosit şi ca modalitate de "rezolvare” a chestiunii evreieşti. Mulţi dintre evreii recrutaţi pentru serviciul de muncă forţată erau chemaţi individual şi nu în funcţie de grupe de vârste. Prin această practică, autorităţile militaro-guvernamentale acordau o atenţie specială celor bogaţi, figurilor proeminente, industriaşilor şi afaceriştilor de succes, conducătorilor cunoscuţi sionişti şi ai comunităţii şi, mai presus de toate, tuturor acelora care fuseseră denunţaţi de creştinii locali drept elemente "nedorite".  Mulţi dintre aceşti recruţi evrei erau complet nepregătiţi.

Comunitatea evreiască din Transilvania de Nord a suferit şi ea în campania condusă de autorităţile maghiare împotriva evreilor “străini” în vara anului 1941. Numeroasele comunităţi din judeţele Maramureş şi Satu Mare au fost afectate în mod special, unde un număr nedeterminat de evrei au fost arestaţi pe motive că erau “străini”. Aceştia se aflau printre cei aproximativ 16.000-18.000 de evrei care au fost deportaţi din întreaga Ungarie până aproape de Kamenets-Podolsk, unde majoritatea lor a fost ucisă la sfârşitul lunii august 1941.

În ciuda numeroaselor victime şi măsuri discriminatorii, majoritatea evreilor din Transilvania de Nord, precum cei din Ungaria, trăiau în condiţii de siguranţă fizică relativă, convinşi fiind că aveau să continue să se bucure de protecţia guvernului aristocrat conservator. Această convingere a fost zdruncinată aproape imediat după ce Germania a ocupat Ungaria la 19 martie 1944.

Cooperarea dintre Germania şi Ungaria în executarea Soluţiei Finale

Ocuparea Ungariei a fost, în mare parte, bazată pe considerente militare germane. Hitler era decis să prevină Ungaria să se sustragă din Puterile Axei - scop pe care maghiarii l-au urmat după înfrângerea celei de-a Doua Armate Ungare la Voronezh în ianuarie 1943 şi, în special, după ieşirea încununată de succes a Italiei din alianţă în vara acelui an. Ocupaţia în sine a fost precedată, la 18 martie, de o întâlnire între Hitler şi Horthy la Schloss Klesheim, în timpul căreia conducătorii de stat maghiari, confruntaţi cu un fait accompli, nu numai că au cedat ultimatumului Führer-ului, dar au şi aprobat trimiterea câtorva sute de “muncitori evrei pentru a lucra în industria şi întreprinderile agricole germane.” Acest acord a fost exploatat de oficialităţile germane şi maghiare cu rolul de “cadru legal” al implementării Soluţiei Finale în Ungaria.

Din cauza înrăutăţirii situaţiei militare – Armata Roşie avansa deja spre graniţele României – naziştii şi complicii lor maghiari au decis să implementeze “soluţia” chestiunii evreieşti în Ungaria cu o rapiditate năucitoare. De partea germanilor, comando-ul SS căruia i se încredinţase această misiune se afla sub conducerea lui Adolf Eichmann, Obersturmbannführer SS.

Deşi relativ mic în număr – commando-ul cuprindea circa doar 100 de SS-işti - a reuşit să îşi îndeplinească misiunea, în principal datorită faptului că primise sprijin deplin din partea guvernului maghiar recent înfiinţat. Guvernul lui Döme Sztójay, pe care Horthy l-a instituit constituţional la 22 martie, 1944, a pus instrumentele puterii statale – jandarmeria, poliţia şi serviciul civil – la dispoziţia naziştilor. Mai mult, a emis o serie de decrete antievreieşti, care erau menite să atragă izolarea, marcarea, exproprierea şi ghetoizarea evreilor înainte de deportarea lor în masă. Din motive logistice, acţiunile împotriva evreilor s-au organizat pe considerente teritoriale stabilite de zece districte de jandarmerie în care era împărţită ţara. La rândul lor, aceste districte erau împărţite în şase zone operaţionale antievreieşti. Transilvania de Nord cuprindea Districtele IX şi X ale Jandarmeriei şi constituia Zona Operaţională II.

Detalii cu privire la acţiunile antievreieşti, precum şi câteva dintre aspectele procesului deportării, au fost stabilite la 4 aprilie în cadrul unei întâlniri germano-maghiare care a avut loc la sediul Ministerului de Interne sub conducerea lui László Baky, un subsecretar de stat la Ministerul de Interne. În rândul participanţilor se afla Lt. Col. László Ferenczy, ofiţerul jandarmeriei responsabil cu ghetoizarea şi deportarea evreilor.

Decretul din aprilie 1944

Documentul cu privire la arestarea, ghetoizarea, concentrarea şi deportarea evreilor – fundamentul întâlnirii de la 4 aprilie – a fost întocmit de László Endre, un alt subsecretar de stat în cadrul Ministerului de Interne. Acesta a fost emis în secret ca Decretul nr. 6163/1944.res. la 7 aprilie, cu semnătura lui Baky. Acest document, adresat reprezentanţilor organelor locale ale puterii statale, stabilea procedurile de urmat în campania premergătoare Soluţiei Finale a chestiunii evreieşti în Ungaria.

Detaliile specifice suplimentare cu privire la măsurile care trebuiau luate împotriva evreilor au fost clarificate într-o serie de directive extrem de confidenţiale, accentuând faptul că evreii care urmau să fie deportaţi trebuiau să fie adunaţi indiferent de sex, vârstă, sau starea de sănătate.

Ministerul de Interne a emis directive pentru implementarea decretului cu trei zile înainte ca decretul top-secret să fie transmis efectiv. Într-un ordin secret, Ministerul a instruit toate organele subordonate ale primăriilor, poliţiei şi jandarmeriei să efectueze înregistrarea evreilor prin intermediul instituţiilor locale corespunzătoare. Aceste liste, care conţineau toţi membrii de familie, adresele exacte şi numele de mamă ale tuturor celor înregistraţi, urmau să fie întocmite în patru copii, una dintre ele fiind înmânată autorităţilor poliţieneşti locale, una commando-ului de jandarmerie corespunzător, iar o a treia Ministerului de Interne. Pentru a garanta că nici un evreu nu va putea să evadeze, Ministrul Aprovizionării a emis, de asemenea, un ordin de înregistrare, chipurile pentru a reglementa alocarea hranei evreilor. Necunoscând implicaţiile sinistre ale acestor liste, precum şi ale purtării Stelei galbene a lui David – cele două măsuri corelate concepute pentru a facilita izolarea şi ghetoizarea – populaţia evreiască din Transilvania de Nord, precum co-religionarii lor din alte zone ale ţării, s-au supus măsurilor luate de conducătorii comunităţilor locale de evrei. În contrast cu conducătorii naţionali ai evreimii maghiare, care erau pe deplin informaţi, conducătorii comunităţilor locale ştiau la fel de puţin despre anvergura acestor măsuri ca mulţimile pe care le conduceau.

În comunităţile evreieşti mai mici, în special în zonele rurale, cel care întocmea listele era, de obicei, secretarul sau arhivarul comunităţii; în oraşele mai mari, întocmirea listelor era încredinţată bărbaţilor tineri care nu fuseseră încă mobilizaţi în sistemul militar de muncă forţată. În general, aceştia lucrau în perechi, cercetând cu conştiinciozitate întreaga comunitate, atenţi să nu excludă o stradă sau clădire pentru a nu “priva oamenii de partea lor de provizii.” Naziştii şi complicii lor maghiari şi-au înfiinţat sediul central pentru planificarea acţiunilor antievreieşti în Munkács (actualmente Mukacevo, Ucraina). La 7 aprilie, în cadrul unei întâlniri a principalelor oficialităţi responsabile cu Soluţia Finală, Endre a clarificat instrucţiunile pentru implementarea acţiunilor antievreieşti în conformitate cu prevederile Decretului 6163/1944. El a stipulat, printre altele, că evreii trebuiau să fie concentraţi în depozite goale, abandonate, fabrici abandonate sau neoperaţionale, cărămidării, stabilimente ale comunităţii evreieşti, şcoli şi birouri administrative evreieşti, şi sinagogi.

Zonele operaţionale militare

Din cauza faptului că măsurile antievreieşti nu puteau fi camuflate şi că evacuarea în masă a evreilor avea rolul de a crea dislocări în viaţa economică a comunităţilor afectate, naziştii şi complicii lor maghiari au fost obligaţi să ofere o justificare militară pentru aceste operaţiuni. Aceştia au presupus (corect) că populaţia locală, incluzând câţiva dintre evrei, va înţelege necesitatea înlăturării evreilor din zona graniţelor învecinate, „pentru a proteja interesele Axei de maşinaţiile iudeo-bolşesive". La 12 aprilie, Consiliul Miniştrilor, ex post facto, a declarat Rutenia Subcarpatică şi Transilvania de Nord – primele două zone înscrise pentru dezevreizare – să devină zone operaţionale militare începând cu 1 aprilie. Guvernul l-a numit pe Béla Ricsóy-Uhlarik să servească în rolul de Comisar al Guvernului pentru zona operaţională militară din Transilvania de Nord.

Planul general de ghetoizare şi concentrare

Planul general conceput de experţi germani şi maghiari antievrei presupunea ghetoizarea şi concentrarea evreilor şi urma să fie îndeplinit într-o serie de etape:

-evreii din comunităţile rurale şi oraşele mai mici urmau să fie adunaţi şi transferaţi temporar în sinagogi şi/sau clădiri ale comunităţii evreieşti.

-Ulterior primei runde de investigaţii în căutarea obiectelor de valoare în aceste “ghetouri locale”, evreii adunaţi în comunităţile rurale şi oraşele mai mici au fost transferaţi în ghetourile din oraşele mai mari din apropiere, de regulă reşedinţa de judeţ.

-În oraşele mai mari, evreii urmau să fie adunaţi şi transferaţi într-o zonă creată special ca un ghetou - complet izolaţi de celelalte părţi ale oraşului. În anumite oraşe, ghetoul era stabilit în cartierul evreiesc; în altele, acesta era înfiinţat în fabrici şi depozite abandonate sau nefuncţionale, cărămidării, sau sub cerul liber.

-evreii urmau să fie concentraţi în centre cu facilităţi de transport feroviar adecvat pentru a face posibilă încărcarea lor în vagoane şi deportarea în timp cât mai scurt.

În timpul fiecărei etape, evreii erau supuşi unor percheziţii speciale efectuate de echipe compuse din funcţionari ai jandarmeriei şi poliţiei, asistaţi de Nyilas locali şi alţi complici, pentru a-i obliga să-şi predea obiectele de valoare. Planurile pentru implementarea operaţiunilor de ghetoizare şi deportare presupuneau lansarea a “şase operaţiuni de curăţare“ definite teritorial. În acest scop, ţara a fost divizată în şase zone operaţionale, fiecare cuprinzând unul sau două districte ale jandarmeriei.

Zona II

Transilvania de Nord era identificată drept Zona II şi cuprindea Districtul IX al Jandarmeriei, cu sediul central în Cluj, şi Districtul X al Jandarmeriei, cu sediul central în Tîrgu-Mureş. Ordinea priorităţii deportării evreilor a fost stabilită luând în considerare o serie de factori militari, politici şi psihologici. Timpul era esenţial din cauza avansării rapide a Armatei Roşii. Din punct de vedere politic era mai eficient să se înceapă în părţile estice şi nord-estice ale Ungariei, deoarece autorităţile maghiare centrale şi locale şi populaţia locală aveau o consideraţie mai mică faţă de populaţiile „galiţiene”, „estice”, „străine” şi idiş decât pentru evreii asimilaţi. Adunarea lor pentru “muncă forţată” în Germania a fost acceptată în numeroase cercuri de dreapta maghiare: Ungaria putea să înlăture elementele „străine” şi, în acelaşi timp, să contribuie la efortul comun de război, grăbind astfel încheierea ocupaţiei germane şi restabilirea suveranităţii complete.

Decretul ghetoizării

Similar deciziei care identifica Rutenia Sucarpatică şi Transilvania de Nord drept zone operaţionale militare, decretul care stipula înfiinţarea ghetourilor a fost adoptat pe bază ex post facto. Decretul guvernamental, emis la 26 aprilie, a intrat în vigoare la 28 aprilie. Andor Jaross, ministrul de interne, a rezumat raţionamentul şi pretinsele obiective ale decretului în cadrul întâlnirii Consiliului de Miniştri de la 26 aprilie. Acesta a susţinut că, având în vedere statutul lor economic mai ridicat, evreii care trăiau în oraşe beneficiau de locuinţe în stare mai bună decât cele ale neevreilor şi, astfel, era posibil să se “creeze o situaţie mai sănătoasă” reorganizând întreaga situaţie de locuire. Evreii urmau să fie constrânşi în apartamente mai mici, împărţite de multe ori între mai multe familii. Acesta a continuat să argumenteze că securitatea naţională impunea ca evreii să fie înlăturaţi din zonele rurale şi oraşele mai mici şi transferaţi în oraşele mai mari, acolo unde funcţionarii locali superiori – primarii sau conducătorii poliţiei – urmau să amenajeze o secţiune sau un cartier special pentru aceştia.

Prevederile esenţiale ale decretului cu privire la concentrarea evreilor erau incluse în Articolele 8 şi 9. Primul prevedea că evreii nu vor mai putea trăi în comunităţi cu o populaţie mai mică de 10.000 de locuitori, în timp ce al doilea stipula că primarii oraşelor mai mari puteau să stabilească secţiunile, străzile şi clădirile în care evreilor urma să li se permită să locuiască.

Obiectivul decretului, care a fost emis la zece zile după ce evreii din Rutenia Subcarpatică au fost adunaţi, era mascat de titlul "Cu privire la Regulamentul anumitor chestiuni referitoare la apartamentele şi locuinţele evreilor”. Acest eufemism legal împuternicea autorităţile locale să înfiinţeze ghetouri. Localizarea şi condiţiile din ghetouri depindeau, în consecinţă, de atitudinile primarilor şi ale ajutoarelor acestora.

Conferinţele cu privire la ghetoizare

Detaliile cu privire la ghetoizarea evreilor din Transilvania de Nord au fost discutate şi finalizate în cadrul a două conferinţe prezidate de Endre. La acestea au participat oficialităţile maghiare responsabile cu soluţia finală şi reprezentanţi ai diverselor judeţe şi municipalităţi, incluzând prefecţi şi/sau prefecţi-adjuncţi de judeţ, primari, precum şi comandanţii de poliţie şi de jandarmerie din judeţele în chestiune. Prima conferinţă a avut loc la Satu Mare, la 6 aprilie 1944, având ca temă principală operaţiunile de dezevreizare în judeţele Districtului IX al Jandarmeriei, şi anume Bistriţa-Năsăud, Bihor, Cluj, Satu Mare, Sălaj şi Someş. Cea de-a doua a avut loc două zile mai târziu la Târgu-Mureş, având ca temă principală concentrarea evreilor în aşa-numita regiune Szekely, în judeţele Districtului X al Jandarmeriei: Ciuc, Trei Scaune, Mureş-Turda şi Odorheiu.

Endre a revizuit procedurile de urmat în misiunea de concentrare a evreilor, conform celor detaliate în Decretul nr. 6163/1944, iar Lajos Meggyesi, unul dintre asociaţii cei mai apropiaţi ai lui Endre, a contribuit cu aspecte suplimentare referitoare la confiscarea averilor acestora. Lajos Meggyesi era îndeosebi nerăbdător să pună la loc sigur banii, aurul, argintăria, bijuteriile, maşinile de scris, aparatele de fotografiat, ceasurile, covoarele, blănurile, tablourile şi alte obiecte de valoare ale evreilor. Lt. Col. László Ferenczy a prezentat etapele preliminare realizate deja în vederea ghetoizării evreilor, identificând oraşele Dej, Cluj, Baia Mare, Gherla, Oradea, Satu Mare, şi Şimleu Silvaniei drept centrele de concentrare majore vizate în Districtul IX al Jandarmeriei. În timpul operaţiunilor antievreieşti, Bistriţa a fost adăugată ca centru suplimentar, în timp ce Gherla a fost utilizată doar ca punct de concentrare temporar, cei adunaţi acolo fiind transferaţi în ghetoul din Cluj. În Districtul X al Jandarmeriei, oraşele Reghin, Sfântu Gheorghe, şi Târgu Mureş au fost selectate drept principalele centre de concentrare. Ultimul punct important din agenda participanţilor la întâlnirea pentru acest district era alcătuirea diferitelor comisii de ghetoizare, şi anume ofiţerii şi funcţionarii responsabili cu operaţiunile antievreieşti, precum şi specificarea zonelor geografice din care evreii urmau să fie transferaţi în ghetourile principale. Deoarece majoritatea acestor ghetouri se aflau în reşedinţele de judeţ, ele au fost desemnate drept centre de concentrare şi încărcare în vagoane a evreilor din diferitele judeţe.

Acţiunea de ghetoizare

În conformitate cu decretul şi cu instrucţiunile orale comunicate în timpul celor două conferinţe, puterea executivă responsabilă cu măsurile referitoare la ghetoizarea evreilor era conducătorul principal al localităţii sau al zonei. În temeiul legii maghiare în vigoare pe atunci, acesta era sinonim cu primarul oraşelor, al comunelor şi municipalităţilor, precum şi prefectul-adjunct al judeţului pentru zonele rurale. Organele poliţieneşti şi ale jandarmeriei, precum şi organele auxiliare de serviciu civil ale oraşelor, incluzând notarii publici şi unităţile sanitare, urmau să fie direct implicate în adunarea şi transferarea evreilor în ghetouri.

Primarii, acţionând în cooperare cu conducătorii agenţiei subordonate, erau autorizaţi nu doar să dirijeze şi să supravegheze operaţiunile de ghetoizare, ci şi să stabilească aşezarea ghetourilor şi să cerceteze evreii care solicitau scutire.  De asemenea, erau responsabili pentru supravegherea menţinerii serviciilor esenţiale din ghetouri.

Cu câteva zile înainte de începerea planificată la 3 mai a acţiunii de ghetoizare din Nordul Transilvaniei, comisiile speciale atribuite diferitelor oraşe şi comune au organizat şedinţe pentru a stabili localizarea ghetourilor şi aspectele logistice referitoare la adunarea evreilor. În general, comisiile erau compuse din primari, prefecţi-adjuncţi şi conducători ai unităţilor de jandarmerie şi poliţieneşti locale. În timp ce în aproape toate zonele era urmată relativ aceeaşi procedură, severitatea cu care ghetoizarea era efectuată, localizarea ghetoului şi condiţiile din incinta acestuia depindeau de atitudinea primarilor şi a subordonaţilor acestora. Astfel, în oraşe precum Oradea şi Satu Mare, ghetourile erau amplasate în secţiunile mai sărace, în general locuite de evrei; în altele, precum Bistriţa, Cluj, Reghin, Şimleu Silvaniei, şi Târgu Mureş, ghetourile erau amplasate în cărămidării. Ghetoul din Dej era situat în Bungur, o pădure, unde o parte dintre evrei au fost puşi în barăci improvizate, iar alţii, sub cerul liber. La 2 mai, în ajunul ghetoizării, primarii au emis instrucţiuni speciale pentru evrei, afişându-le în toate zonele din jurisdicţia de care erau responsabili. Textul era în conformitate cu dispoziţiile Decretului nr. 6163/1944, cu toate că anumite nuanţe variau de la un oraş la altul.

Ghetoizarea evreilor

Ghetoizarea celor aproximativ 160.000 de evrei din Transilvania de Nord a început la 3 mai, la ora 5 dimineaţa. Adunarea evreilor a fost efectuată în temeiul prevederilor Decretului nr. 6163/1944, conform instrucţiunilor orale emise de Endre şi de asociaţii săi în cadrul celor două conferinţe referitoare la planurile de ghetoizare din regiune. Evreii erau adunaţi de comando-uri care erau de obicei instituite de sediul local al primarului. În general, acestea erau compuse din funcţionari de stat, de obicei incluzând profesori de şcoală primară şi de liceu, jandarmi şi poliţişti, precum şi voluntari Nyilas. Unităţile erau organizate de comisiile primarului şi funcţionau sub jurisdicţia acestora.

Acţiunea de ghetoizare a fost dirijată de o unitate de dezevreizare care opera pe teren şi al cărui sediu era situat la Cluj. Această unitate era condusă de Ferenczy şi opera sub îndrumarea mai multor reprezentanţi ai Sonderkommando-ului Eichmann. Contactul dintre birourile de dezevreizare din Transilvania de Nord şi autoritatea centrală din Budapesta a fost realizat de două vehicule speciale de curierat de jandarmerie care traversau zilnic în direcţii opuse, întâlnindu-se la Oradea – la mijloc între capitală şi Cluj. Comanda operaţională imediată referitoare la procesul de ghetoizare din Nordul Transilvaniei a fost executată de Col. Tibor Paksy-Kiss al Jandarmeriei, care a delegat puteri speciale în Oradea Lt. Col. Jenõ Péterffy, prieten şi coleg ideologic.

Iniţial, evreii din comunităţile rurale au fost adunaţi în sinagogile locale şi/sau în clădirile comunităţii evreieşti. În anumite oraşe, evreii erau concentraţi în puncte de colectare mai mici înainte de a fi transferaţi în ghetoul principal. În cadrul fiecărei etape erau supuşi unui proces de expropriere cu un caracter din ce în ce mai barbar.

Ghetoizarea evreilor din Transilvania de Nord, ca în celelalte părţi ale Ungariei, era efectuată fără impedimente şi fără incidente de rezistenţă din partea evreilor sau a creştinilor. Necunoscând realităţile programului Soluţiei Finale, populaţia evreiască s-a mutat în ghetouri, resemnată cu o soartă dezagreabilă, dar posibil lipsită de pericolul morţii. Unii dintre ei îşi justificau “izolarea” ca un pas logic de urmat înainte ca teritoriul să devină o zonă de luptă. Totuşi, alţii îşi menţineau speranţa că Armata Roşie nu era foarte departe şi că situaţia lor va fi relativ de scurtă durată. Creştinii, chiar şi cei prietenoşi faţă de evrei, erau în genere pasivi. Mulţi au cooperat cu autorităţile pe considerente ideologice sau în speranţa unor recompense materiale rapide sub forma proprietăţilor confiscate de la evrei.

Uşurinţa cu care campania antievreiască a fost derulată în Transilvania de Nord, ca în celelalte părţi, poate fi atribuită parţial absenţei unei mişcări de rezistenţă semnificative, nemaivorbind de o opoziţie generală faţă de persecuţia evreilor. Neutralitatea şi pasivitatea constituiau atitudinile caracteristice ale conducătorilor bisericilor creştine din Transilvania de Nord, de pildă reflectate în comportamentul episcopului calvin, János Vásárhelyi, şi al episcopului unitarian, Miklós Józan. Excepţia exemplară a constituit-o Aron Márton, episcopul catolic al Transilvaniei, a cărui reşedinţă oficială se afla la Alba-Iulia, în partea românească a Transilvaniei.

Procedurile pentru arestarea, interogarea şi exproprierea proprietăţilor evreilor, precum şi organizarea şi administrarea ghetoului, erau în principiu aceleaşi în fiecare judeţ din Transilvania de Nord. Evreii erau adunaţi în timp foarte scurt, aveau doar câteva minute la dispoziţie pentru a-şi împacheta lucrurile, iar apoi erau duşi în ghetouri pe jos. Administraţia internă a fiecărui ghetou era încredinţată unui Consiliu evreiesc, care de obicei era constituit din conducătorii tradiţionali ai comunităţii evreieşti locale.

Condiţiile din ghetouri

Condiţiile în care evreii din Transilvania de Nord trăiau în ghetouri înainte de deportare erau similare condiţiilor din toate ghetourile din Ungaria. În centrele de adunare – ghetourile din judeţe – hrănirea tuturor evreilor, inclusiv a celor transferaţi din comunităţile învecinate, a trecut în responsabilitatea Consiliilor evreieşti locale. Principala şi, de multe ori, singura masă era constituită dintr-o supă mică de cartofi. Cu aceste raţii insuficiente, problema hranei a devenit acută după primele câteva zile, când alimentele pe care evreii din zonele rurale le aduseseră cu ei s-au terminat. Condiţiile de trai din ghetouri erau extrem de dure şi, adesea, brutal de inumane. Suprapopularea din apartamentele ghetoului, cu condiţii de gătit, îmbăiat şi facilităţi sanitare complet inadecvate, au creat greutăţi intolerabile şi tensiuni în rândul locuitorilor. Însă, pe cât de deplorabile erau condiţiile în ghetourile din oraşe, acestea nu se comparau cu condiţiile nemiloase din cărămidării şi păduri, unde numeroşi evrei au fost ţinuţi săptămâni în şir sub cerul liber. Alimentaţia necorespunzătoare, lipsa facilităţilor sanitare, absenţa posibilităţilor de îmbăiere, precum şi condiţiile de vreme au creat probleme grave de sănătate în multe locuri.

În general, furnizarea cu apă pentru multele mii de locuitori din ghetou se făcea dintr-un număr limitat de robinete, dintre care multe nu funcţionau zile în şir. Şanţuri săpate de înşişi evreii erau folosite cu rol de latrine. Desigur, bolile minore şi simplele răceli erau, practic, la ordinea zilei. Mulţi au căzut pradă unor boli grave, precum dizenterie, tifos şi pneumonie. Starea precară de sănătate era combinată cu comportamentul barbar al jandarmilor şi ofiţerilor de poliţie care păzeau ghetourile. În fiecare ghetou, autorităţile rezervau o clădire separată care servea drept “monetăria” – locul în care jandarmii şi detectivii sadici îi torturau pe evrei pentru ca aceştia din urmă să mărturisească unde şi-au ascuns obiectele de valoare. Tehnica pe care o foloseau era, practic, aceeaşi peste tot. Soţii erau adeseori torturaţi în văzul soţiilor şi al copiilor lor; de multe ori, soţiile erau bătute în faţa soţilor, sau copiii erau torturaţi în faţa părinţilor. Mijloacele utilizate erau crude şi neobişnuit de barbare. Victimele erau bătute pe tălpi cu bastoane sau bâte din cauciuc; erau pălmuite şi lovite până când îşi pierdeau cunoştinţa. Adesea, bărbaţii erau loviţi pe testicule; femeile, şi uneori chiar şi fetele tinere, erau cercetate vaginal de voluntare colaboratoare şi de moaşe cărora nu le păsa de igienă, de multe ori în văzul bărbaţilor care efectuau interogatoriile. Câţiva investigatori îndeosebi sadici utilizau instrumente electrice pentru a obliga victimele să mărturisească. Puneau un capăt al unui astfel de instrument în gură şi pe celălalt în vagin sau ataşat de testiculele victimei. Aceste torturi brutale au dus numeroase victime la demenţă sau sinucidere.