Oradea este un oraș cu o istorie interesantă și complexă la care, de-a lungul timpului, o mare contribuție a avut-o populația evreiască. În această secțiune a site-ului nostru vom aduna informații de la numeroși autori, ilustrând diferite aspecte ale acestei istorii.
Livia Cherecheș, unul din membrii fondatori ai Tikvah și membră a Comunității Evreiești din Oradea,pasionată a istoriei orașului, scrie:
Până nu demult am fost convinsă de originalitatea istoriei comunităţii evreilor din Oradea, dar după ce am participat la Bratislava la o întâlnire pe tema păstrării patrimoniului iudaic, am înţeles că dacă iei istoria oricărui oraş central European şi înlocuieşti denumirile afli aceeaşi poveste despre aşezarea, sârguinţa, vicisitudinile, succesul şi apoi ştergerea de pe suprafaţa pământului a obştii evreieşti .
Comunitatea evreilor din Oradea a trecut şi ea prin aceste faze – aşezarea evreilor, întemeierea unei comunităţi cu toate instituţiile specifice, dezvoltarea comunităţii, integrarea ei în viaţa oraşului, asimilarea culturii şi valorilor locale, prezenţa proeminentă în viaţa economică, socială, culturală a oraşului şi apoi abruptul sfârşit prin exterminarea fizică care într-o clipă a şters tot ce s-a făurit în sute de ani de istorie.
Istoria oraşului Oradea nu este completă şi nu poate fi spusă fără a include şi istoria comunităţii evreieşti care a trăit aici.
Pe baza documentelor existente, istoria evreimii înainte de stăpânirea otomană nu poate fi reconstituită decât în foarte mică măsură. Urmele evreilor veniţi cu legiunile romane au fost găsite atât în Dacia, cât şi în Panonia; Bihorul care se afla între aceste două provincii nu poate face excepţie. Despre aşezări cu caracter permanent nu avem ştiri nici din epoca romană, nici din secolele următoare.
Oraşul Oradea este atestat documentar de la 1113 ca reşedinţă episcopală catolică. Conform legilor existente, evreii aveau voie să locuiască numai în oraşele episcopale, dar numărul lor, dacă au existat în cetatea Oradei, trebuia să fi fost foarte mic.
Tătarii, turcii, incendiile, inundaţiile, vicisitudinile, chiar un cutremur au şters urmele scrise, dar putem deduce că, la fel cu situaţia din Panonia, unde evreii circulau între târguri, şi la Oradea trăiau evrei, fără să avem documente atestând o aşezare permanentă. De altfel, în Evul Mediu, odată cu lăsarea serii, evreii trebuiau să părăsească cetatea, neavând voie să înnopteze între zidurile ei.
Pe baza conscrierilor făcute de autorităţile austriece după alungarea otomanilor, istoricul Petre Dejeu spune că în anul 1722, în Oradea locuiau 22 de iudei (ceea ce însemna 22 de familii de evrei). De atunci, considerăm că exista la Oradea o Comunitate de evrei.
Există însă şi documente mai vechi: un document de la 1489 care vorbeşte de Iudeo Iosa de Varad nunc Budae. Din secolul XVI avem un document despre cumpărarea unei case de către un evreu în Olosig.
Un moment favorabil este domnia principelui Gabriel Bethlem care, pentru a reface ţara distrusă de război, acordă privilegii pentru străini, inclusiv pentru evreii din Ardeal, cu drept de stabilire în aşezări împrejmuite, libertatea negoţului, religiei, libera circulaţie în ţară (1623).
În timpul stăpânirii otomane (1660-1692) evreii au desfăşurat un intens negoţ, târgurile din Oradea fiind vestite. În general, otomanii erau toleranţi faţă de evrei.
După acest început de stabilire, odată cu încheierea stăpânirii otomane, începe consolidarea şi creşterea comunităţii evreieşti din Oradea, proces similar cu alte oraşe ca Buda, Bratislava, Sopron sau Alba Iulia.
Istoria evreilor în Oradea este diferită în funcţie de părţile viitorului oras (în devenire) în care s-au asezat. Evreii, neavând drept de locuire în Oraşul Nou (Oradea) şi Olosig, s-au asezat în târgurile Velenţa şi Seleuş. Subcetate era o aşezare întemeiată de evrei şi se afla sub autoritate militară care era mai favorabilă evreilor decât alte administraţii. În anul 1780, comandantul cetăţii, Roth Georg, acorda anumite privilegii acestei comunităţi (să construiască tarabe şi chiar case de locuit) care avea deja o administraţie proprie, conducători şi un jude. Primul jude evreu al cărui nume s-a păstrat este Brod Samu (1788).
În 1731 s-a creat Confreria Sacra (Hevra Kedosa), ceea ce presupune existenţa unei comunităţi închegate şi numeroase.
În urma reformelor introduse de împăratul Iosif al II-lea (1785), numărul evreilor aşezaţi în Oradea a crescut simţitor. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cea mai mare parte a evreilor stabiliţi în Bihor proveneau din apus, din Moravia şi Cehia şi numai foarte puţini au sosit din Polonia.
Nu se ştie exact când a fost ridicată prima sinagoga, dar în anii 1749 şi 1798 se fac referiri la chiria platită pentru locul sinagogii, iar pe o schiţă din 1769 (făcută la Veneţia) este amplasat pe un mal al Crişului un obiectiv notat “Juden Tempel”. Într-un document al conscripţiei din 1752 din Katonavaros (oraşul militar) în Velenţa este menţionată Synagoga Judaeorum.
Legată de existenţa comunităţii era şi existenţa cimitirului. Primul cimitir a fost pe strada Lebedei (dincolo de str. Teleki/Nemet u., azi str. Primăriei) locul fiind necorespunzător, în zonă inundabilă; evreimea şi-a mutat cu timpul cimitirul în Velenţa, pe un teren cumpărat de comunitate.
Tradiţia evreiască cerea încă din vechime ca membrii săi să aibă parte de educaţie, să ştie să scrie şi să citească. Nu ştim în ce cadru se desfăşura învăţământul evreiesc la Oradea în secolul al XVIII-lea, dar pe o hartă a târgului Subcetate din anul 1797, alături de spital figurează şi şcoala. După unele documente, prima şcoală evreiască s-a deschis în 1786, (deja cu trei ani după decretarea legii emise de Iosif al II-lea). Probabil că la fel ca in orice comunitate evreiască din lume au functionat şi hederele.
Domnia lui Iosif al II-lea a adus schimbări fundamentale în viaţa evreilor; el a pornit acel curs care a dus evreimea, după veacuri, la egalitate cu celelalte naţii. Iosif al II-lea a dechis oraşele regale în faţa evreilor, le-a permis să se ocupe de agricultură, să practice meserii, să ridice fabrici. În acelaşi timp, prin măsurile luate, a căutat să ştirbească identitatea evreilor prin impunerea limbii germane. Dar, totodată, evreilor li s-a permis frecventarea şcolilor superioare şi chiar a universităţilor de stat.
Evreimea din Oradea şi-a adus contribuţia şi la lupta de eliberare din 1848, atât cu voluntari, cat şi prin donaţii. Din păcate, aceste merite au fost repede uitate. Din rândul evreilor orădeni era şi Diosy Marton, secretarul lui Kossuth Lajos şi prieten bun cu poetul Petofi Sandor. Dr. Grosz-Csatary Lajos, care a salvat viaţa generalului Bem, a fost înaintat la grad de căpitan.
Programul revoluţiei promitea tuturor egalitate în viaţa civică şi religioasă, dar revoluţia nu a adus emanciparea aşteptată. Pe lista martirilor revoluţiei îşi găsesc locul şi mulţi evrei orădeni.
După revoluţia de la 1848, târgurile Olosig, Velenţa, Subcetate şi Oraşul Nou se unesc şi se naşte Oradea. Majoritatea evreilor trăiau până atunci în Velenţa şi Subcetate. Comunităţile existente aveau deja rabini şi toate celelelate instituţii specifice vieţii evreieşti. După această unificare, condiţiile de viaţă ale evreilor s-au îmbunătăţit foarte mult. Începe perioada de ascensiune a comunităţii care este evident legată şi de înflorirea oraşului.Revoluţia odată înfrântă, guvernul vienez ia o serie de măsuri împotriva evreilor, considerând că au sprijinit revoluţia: li se iau din drepturi, se suspendă autonomia comunităţilor ale căror atribuţii se reduc la educaţie, caritate, religie.
Dar în 1859 absolutismul se prăbuşeşte, iar în 1867 se realizează dualismul austro-ungar. În acelaşi an parlamentul ungar a acceptat emanciparea evreilor anunţată la Oradea la 16 ianuarie 1868.
Tendinţele de reformă din sânul comunităţii orădene au apărut încă din anii revoluţiei, din dorinţa emancipării. Pătura ortodoxă tradiţionalistă ar fi preferat să renunţe la emancipare de dragul păstrării stricte a obiceiurilor şi principiilor tradiţionale. Evreii cu vederi reformiste – numiţi neologi- au căutat bunăvoinţa nobilimii maghiare asociindu-se cu aceasta în manifestarea atitudinii antigermane. Pentru a sprijini emanciparea, în anul 1861, 120 de familii de evrei din Oradea se asociază pentru a crea o comunitate a evreilor maghiari. Între cele două grupări (ortodocşii traditionalişti şi reformişti) aveau loc mereu conflicte. Situaţia era similară în toată Ungaria. În 1867 este convocat un Congres general pentru a discuta problemele comunităţii. La acest congres au participat şi delegaţii din Oradea. Declararea oficială a rupturii din interiorul vechii comunităţi izraelite din Oradea s-a făcut la 5 august 1870, în prezenţa primarului oraşului, Lukacs Gyorgy. S-a constituit o comunitate Ortodoxă şi una Neologă (numiţi şi congresişti). A mai existat şi o a treia orientare Status-quo-ante care dorea să salveze unitatea comunităţii, dar care nu a avut o pondere prea mare.
Începe perioada de dezvoltare nemaiîntâlnită a oraşului care dintr-un târg ajunge unul din cele mai importante oraşe ale ţării, centru comercial, industrial şi cultural. Se introduc în oraş cele mai moderne facilităţi, telefon, iluminat stradal, apă curentă, canalizare şi toate acestea cu contribuţia întreprinzătorilor evrei care au studiile necesare, spiritul de iniţiativă, banii necesari şi un puternic sentiment de patriotism local.
Evreii din Oradea se mută din toleratele aşezări de corturi şi barăci de la poalele cetăţii pe strada principală pe care au modelat-o definitiv prin palatele ridicate. Este unanim acceptat astăzi că imaginea edilitară a oraşului a fost creată prin contribuţia evreilor, arhitecţi, constructori, beneficiari.
Poetul Ady Endre, care s-a format la Oradea, scria despre evrei:
“Oraşul acesta cu mulţimea sa de evrei este ca şi cum cineva, în loc să pună dospeală în făină, ar fi pus un pumn de făină în dospeală; pâinea a crescut, aluatul a ieşit din coş; evreii din Oradea au înălţat oraşul din starea sa provincială. Toate acestea au făcut din acest oraş un adevărat Paris pe malurile Peţei.”
Între 1890 şi 1910, populaţia oraşului s-a dublat (38557 la 61034); a crescut şi numărul evreilor de la 10015 la 15040. Evreimea, care până atunci se străduia să treacă neobservată, şi-a dat frâu liber dorinţelor şi fanteziei. Experienţa călătoriilor, condiţiile materiale foarte bune, spiritul de iniţiativă, aplecarea spre tot ce era modern şi nou, apetitul de a construi au dus la o dezvoltare de proporţii nebănuite.
Următorul eveniment care marchează viaţa comunităţii este primul război mondial. Oradea nu a fost teatru de război, dar în asigurarea frontului cu cele necesare cetăţenii evrei au contribuit direct, şi-au asumat şi sarcini de organizare şi au iniţiat activităţi caritabile. Ei s-au remarcat şi prin vitejie, numeroşi soldaţi evrei fiind decoraţi.
Mişcările revoluţionare de după război s-au manifestat şi la Oradea, dar în mod paşnic, făra vărsare de sânge sau extremism.
Schimbarea regimului s-a făcut tot fără violenţă, generalul Traian Moşoiu fiind întâmpinat cu pâine şi sare la intrarea în Oradea la 20 aprilie 1919.
Pentru evrei, tranziţia de la imperiul austro-ungar la statul naţional unitar român s-a desfăşurat în condiţii normale. Au urmat câţiva ani de relativă linişte, activitatea economică a continuat, anumite ramuri au luat avânt (industria pielăriei şi încălţămintei, precum şi industria alimentară), comerţul a înflorit.
Dar norii s-au arătat curând. În anul 1927 s-a desfăşurat la Oradea un mare Congres Naţional organizat de Liga studenţilor, cu un anunţat scop propagandistic antisemit (numerus clausus vs numerus nullus). În ciuda anumitor măsuri luate de autorităţile oraşului, lucrurile au scăpat repede de sub control şi, dacă la început, studenţimea defila cântând cântece antisemite şi legitima trecătorii brutalizându-i pe cei evrei, mai târziu a început un atac devastator: s-au spart geamurile prăvăliilor şi caselor particulare evreieşti, s-au devastat cafenele, restaurante şi redacţii de ziare. Toate cele 6 sinagogi au fost pângărite, mobilierul distrus, sulurile rupte, obiectele cultice arse. După precizia locurilor devastate era evident că adresele fuseseră date de localnici. Vandalismele au încetat, dar urmele au rămas. A început ameninţarea fascistă.
Tot în această perioadă a debutat la Oradea şi mişcarea sionistă, întâmpinată cu multă aversiune atât de comunitatea neologă, cât şi de cea ortodoxă, dar care ulterior a adunat mulţi adepţi.
Perioada interbelică produce şi cei mai remarcabili intelectuali evrei orădeni care se evidenţiază în primul rând în gazetărie şi în pictură. Întemeietorii multor reviste cu rol istoric în literatura maghiară au fost evrei din Oradea. Oraşul avea o efervescentă viaţa socială, teatrală, culturală, sportivă.
Prin Dictatul de la Viena, la 30 august 1940, Transilvania De Nord a fost cedată Ungariei. Dar aceasta nu mai era Ungaria care dăduse drepturi evreilor şi a cărei cultură şi-o însuşiseră şi asumaseră atâtea generaţii de evrei orădeni. Imediat s-au aplicat legile antievreieşti, în vigoare deja din anul 1938 în Ungaria, prin care se eliminau evreii din viaţa activă (medici, avocaţi, ingineri, actori, scriitori, funcţionari) şi s-a stabilit statutul de evreu pe baze rasiste. Apoi se interzic căsătoriile mixte sau relaţiile cu neevrei.
În Oradea se numesc oameni de încredere în fruntea întreprinderilor aflate în proprietatea evreilor, se interzic cinci ziare, comercianţii evrei sunt siliţi să părăsească strada principală, se retrag autorizaţiile de funcţionare a restaurantelor, etc.
Primarii, oficialităţile, personalităţile romane laice şi de la conducerea cultelor au fost imediat expulzate sub escortă. Mulţi români s-au refugiat.
Bărbaţii evrei apţi de muncă au fost înrolaţi în detaşamente de muncă forţată; nu s-a ţinut cont nici de meritele din război, de rangul militar avut înainte în armata ungară.
La 19 martie 1944, trupele germane intră în Ungaria şi, odată cu ele, şi brigada specială a lui Adolf Eichmann responsabilă cu exterminarea fizică a evreilor.Vieţile evreilor din Oradea urmează să se schimbe din acest moment, irevocabil şi catastrofal.
În secţiunea 1944 în Oradea prezentăm evenimentele tragice ale anului 1944.
Într-o notă mai pozitivă vă încurajăm să citiţi secţiunea Comunitatea evreilor azi, pentru a vedea felul în care membrii şi conducerea acesteia sprijină societatea evreiască care trăieşte azi, restrânsă ca număr, în Oradea şi în judeţul Bihor.
Sunt încântată să pot introduce contribuții ale unei serii de autori eminenți care au fost de acord să contribuie la site-ul nostru.
Oradea - O introducere a istoriei sale evreiești
de Susan Geroe
Trecut
Oradea, localizat în nord-vestul României, este cel de-al zecelea oraș ca mărime din țară și reședința județului Bihor. Geografic, orașul este situat la intersecția drumurilor comerciale care legau centrul, estul și sud-estul Europei de Orient. Orașul modern se întinde de la poalele Carpaților Occidentali și de-a lungul malurilor râului Crișul Repede.
Populația actuală a orașului numără 210.000 de locuitori, din care 70% români, 26% maghiari și puțin peste 2,1% alte naționalități precum germani, evrei, slovaci, țigani etc., potrivit site-ului oficial al orașului.
Oradea trece printr-o dezvoltare economică modernă dar, mult mai semnificativ, în urma căderii regimului comunist în anul 1989, și o serie de schimbări sociale și culturale.
Orașul a fost cunoscut sub diferite denumiri: Varadinum, Grosswardein, Nagyvarad și Oradea -- fiecare nume fiind corespunzător unei anumite perioade istorice, în funcție de cine se afla la conducerea orașului. În Occident, această regiune este cunoscută sub numele de Transilvania, un lucru fiind cert: orașul este unul destul vechi.
Potrivit datelor române, zona era locuită încă de prin anul 2200 î.e.n.; potrivit datelor maghiare, Oradea a fost întemeiată ca un episcopat Romano-Catolic în perioada regelui Ladislau I, fiind menționat abia în 1113. Orașul a fost martor al invaziei tătare din 1241, al dominației turcești din 1660-1690 și al Imperiului Habsburgic din 1692. Următorii 200 de ani au reprezentat o perioadă cu o multitudine de schimbări, cuprinzând revoluții, răscoale, scurte perioade de independență, urmate de două războaie mondiale și de un regim comunist, care a căzut în urma revoluției române din anul 1989.
Populația și dezvoltarea orașului au fost strict determinate de agerele anexări din perioadele de restriște, fie Ungariei, fie României.
Rămânând în istoria modernă, după înfrângerea Imperiului Austro-Ungar în 1918, Transilvania devine parte a României în urma Tratatului de Pace de la Trianon. A rămas așa până la data de 30 August 1940 când, după Dictatul de la Viena, partea de nord a Transilvaniei, incluzând și Oradea, a fost anexată Ungariei, timp în care partea de sud a rămas României.
Istoria populației evreiești în Oradea
Prezența evreiască în această regiune, conform cercetării lui Daniel Lowy, datează din secolul al XV-lea, potrivit unui document din anul 1489, care menționa o persoană numită „Judeo Joza de Varad nunc Bude”. Înființarea comunității evreiești este menționată în documente scrise din 1722, iar din 1733 învățăm despre crearea Chevra Kadisha. În tot acest timp, Oradea era compusă din patru orașe-stat independente: Velența (Velence), Subcetate (Varalija), Orașul Nou (Uj Varos) și Olosig (Olaszi). Mai târziu, în 1849, acestea s-au unit pentru a forma Municipiul Oradea Mare (Nagyvarad). Din cauza restricțiilor severe cu privire la așezări și închirieri, evreii au fost primii cărora li s-a permis să locuiască în case făcute din pământ la periferiile Cetății. Inițial, aceștia locuiau între Velența și Cetate. Documentele de recrutare din anul 1735 dovedesc existența evreilor în cartierele Orașul Nou și Olosig.
recensământ al evreilor pentru 1778
1781, anul în care Împăratul Iosif al II-lea a pus în aplicare Legea Toleranței, a marcat schimbări importante în ceea ce priveşte legile care îi afectau și pe evrei. A fost inclus dreptul copiilor evrei de a se înscrie la școli religioase sau publice, dreptul evreilor de a lucra pământul și de a practica diverse meserii, interzise până atunci, şi a fost mandatată utilizarea limbii germane ca limbă oficială, ebraica fiind utilizată doar în practici religioase.
În 1783, Consiliul Superior al Războiului a elaborat un decret cu privire la Cetatea din Oradea. S-a decis că armata nu mai avea nevoie de Cetate, iar zonele înconjurătoare aveau să fie divizate pentru așezări rezidențiale, printre care așezări și pentru evrei. Acest cartier, cunoscut sub numele de Subcetate, a devenit în anul 1792 cămin pentru 46 de familii evreiești, jumătate dintre acestea deținând propriile locuințe.
așezări evreiești în jurul Oradei în 1797
Răsturnarea politică din anii 1800 a avut efect și asupra populației evreiești din oraș. Mulți bărbați evrei au participat la Revoluția din 1848 ca voluntari în Armata Revoluționară. Cu toate că Emanciparea evreilor a fost proclamată în 1849, evreii orădeni nu au beneficiat de această proclamațiune. Dimpotrivă, au avut de suferit în perioada absolutistă care a urmat. Cu toate acestea, populația evreiască a orașului a crescut constant, numărând peste 1.400 de suflete până la jumătatea secolului.
Viața evreiască în secolul 20
După o perioadă de prosperitate la începutul secolului, evreimea din Oradea a participat, alături de ceilalți din țară, în dificultățile impuse de Primul Război Mondial. Școlile și Spitalul Evreiesc au fost puse la dispoziția Armatei, în timp ce bărbații evrei din Oradea și județul Bihor au luptat ca soldați în Armata Austro-Ungară. Unii dintre aceștia s-au evidențiat în timpul războiului, câștigând medalii, după cum nota Tereza Mozes în cartea sa „Evreii din Oradea”, cuprinzându-i pe Vilmos Acs, Dr. Bela Fleischer, Dr. Pal Ney, Dr. Bernat Grunstein, Dr. Bertalan Stern, Sandor Friedlander, Andor Sonnenfeld, Gusztav Sonnenfeld, Sandor Korda, Sandor Meer, Miklos Stern, Dr. Albert Feld și Rezso Molnar, menționați în capitolul lui Daniel Lowy. Mulți au murit sau au fost luați prizonieri, iar alții, mult mai mulți, au fost răniți. Ambii bunici ai acestei autoare au fost veterani care au supraviețuit Primului Război Mondial pentru ca, undeva la treizeci de ani după, să devină victime ale lagărului de la Auschwitz.
După finele Primului Război Mondial, la data de 20 Iunie 1920, în urma Tratatului de Pace de la Trianon, Transilvania a devenit parte a României.
Din fericire pentru orădeni, tranziția s-a desfășurat pașnic. La începutul acestei noi ere pentru Oradea, populația evreiască s-a adaptat în mod rezonabil. Prin muncă asiduă și prin posiblitățile oferite inițial de guvernarea liberală instaurată, aceștia au reușit să prospere. Au creat noi fabrici și întreprinderi, precum Fabrica de Confecții și Textile Oradea, deținută de Iosif Silbermann, Fabrica de Piepteni, deținută de Farkas Ripner, și Fabrica de Medicamente și Produse Chimice a lui Armin Meszinger. Au fost anumite unități deschise în acea perioadă care, redenumite ulterior, funcționează și în ziua de azi, dintre acestea amintind Brutăria Familiei Steiner, Fabrica de Încălțăminte „Derbi”, deținută de Farkas Moskovits, și Fabrica de Încălțăminte „Carmen”, deținută de N. Steiner.
Viața relativ liniștită a evreilor din Oradea avea să fie tulburată în mod dureros în vara anului 1927 când un grup ultranaționalist cu ideologii fasciste a creat o organizație numită „Legiunea Arhanghelului Mihail”, cunoscută și sub numele de „Garda de Fier”. Principala activitate a organizației a fost cea de a proteja România și românii împotriva prezenței copleșitoare a străinilor (evrei) din toate aspectele vieții. Au creat agitație împotriva evreilor, urmând ca mai târziu să aibă influență chiar și asupra Guvernului. În decembrie 1927, evreii orădeni aveau să afle în mod direct despre antisemitismul românesc, în timpul Congresului Național Studențesc, organizat în oraș. Studenții români care, pe lângă discuțiile libere și cererile de excludere a străinilor (evrei) din școli și universități, au organizat acte teroriste împotriva comunității evreiești. Au bătut mai mult de o sută de evrei pe străzi și au vandalizat sinagogi și facilități evreiești. Situația politică s-a înrăutățit la mijlocul anilor ’30, după crearea Partidului Național Creștin, care avea printre programele sale principale introducerea politicii antisemitismului național.
Drepturile cetățenilor evrei au devenit din ce în ce mai restricționate până la data de 30 August 1940 când, în urma Dictatului de la Viena, Oradea a devenit parte a Ungariei. Aceasta a fost perioada când cele mai vicioase măsuri antievreiești au fost legiferate de statul ungar. De la acel moment, situația populației evreiești din oraș se înrăutățea zilnic. Începând în vara anului 1942, bărbații evrei cu vârsta cuprinsă între 18 și 45 de ani (mai târziu până în 58 de ani) au fost duși în batalioane de muncă forțată, unde li s-au încredințat sarcini dificile și periculoase, ca servitori ai Armatei Ungare. Neînarmați, erau adesea trimiși înaintea armatei pe post de scuturi, pentru a descoperi teritorii minate. Mulţi dintre aceștia au pierit în astfel de operațiuni, dar și datorită tratamentelor dure și inumane la care au fost supuși de comandanții maghiari. Este absolut important de menționat faptul că, printre acei comandanți, au fost unii care au dat dovadă de compasiune față de bărbații evrei - de exemplu, locotenentul general Imre Reviczky, precum și locotenentul Istvan Toth din Oradea. Între timp, în Oradea, Guvernul a adoptat legi care includeau și confiscarea afacerilor evreiești și excluderea angajaților evrei de la locurile lor de muncă. Au început să apară însemnări pe ferestrele magazinelor potrivit cărora clienții evrei nu erau serviți. La data de 26 Aprilie 1944, Guvernul a decretat confiscarea proprietăților personale evreiești și a locuințelor acestora, ceea ce însemna, de asemenea, pierderea libertății personale.
Măsuri împotriva proprietăților evreiești
Populația totală a orașului Oradea era în jur de 90.000 de locuitori, din care aproximativ 30.000 de evrei. În doar câteva zile, până în prima săptămână a lunii mai a anului 1944, autoritățile ungare au înghesuit cu mare precizie populația evreiască a orașului într-un ghetou amplasat într-un cartier aglomerat și sărac. De asemenea, au adus 8.000 de evrei din județ, pe care i-au pus într-un ghetou separat, neavând un acoperiș deasupra capului. Ghetoul din Oradea a devenit al doilea ca mărime din Ungaria, după cel din Budapesta, condițiile de viață depășind orice imaginație.
Mulți au murit și mulți s-au sinucis. Așa relata Bela Zsolt, în memoriile sale, viața din ghetou: „Morții nu rămâneau doar fără numele lor în registru, ci rămâneau și afară din pământ. Pe măsură ce noaptea răcoroasă și ploioasă era urmată de căldură înăbușitoare, duhoarea cadavrelor devenea insuportabilă. Ghetoul abia că observa asta - am devenit surprinzător de obișnuiți cu acest miros caracteristic produs în urma descompunerii morților, a scârboaselor latrine și a canalizării care dădea peste...” După bătaia, terorizarea, înfometarea și jefuirea obiectelor personale ale evreilor ghetoizați, și după informarea greșită a acestora cum că i-ar trimite la muncă în regiunea transdunăreană a Ungariei pentru a-i ține mai bine sub control, între 25 mai - 3 iunie 1944, jandarmii maghiari și oficialii i-au înghesuit, în schimb, în vagoane pentru vite. Obișnuiau să introducă 80-90 de persoane în fiecare vagon, care era proiectat pentru cinci sau șase animale doar, oferindu-le câte o găleată cu apă la fiecare vagon pentru călătoria de patru zile până la tabăra de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. Doar puțini au fost cei care au rămas ținuți la spitalul de tifos, urmând să fie expediați la încheierea perioadei de carantină.
Posibilitatea de a evada din ghetou era aproape imposibilă și foarte puțin probabilă, în situația în care majoritatea locuitorilor din oraș nu doreau, se temeau și erau neinteresați să îi ajute pe evrei. Cu toate acestea, au fost cetățeni, atât maghiari, cât și români, care au făcut tot ce a depins de ei să ajute la salvarea evreilor. Printre aceștia se numără membrii familiei Appan, Rozalia Farkas, Julianna Szakadathi, Dr. Maxim Virgil, Gheorghe Mangra, Dr. Mihai Marina, Dr. Ion Iasiu, Dr. Lajos Szabo, Janos Opalotay, Janos Antal, Sandro Papp, Marta Szabo, Martin Tibulac - și probabil alții ale căror nume nu le cunoaștem. Un antisemit foarte violent, Mayor Gyapai, cel care a semnat ordinele de deportare, a scăpat împreună cu familia sa chiar înainte de eliberarea orașului Oradea în octombrie 1945, fiind recunoscut ulterior în Statele Unite, unde a trăit nepedepsit împreună cu familia până la moartea sa.
Când s-a încheiat războiul, aproximativ 2.000 de supraviețuitori s-au întors în oraș, mulți în speranța că își vor găsi rudenii printre cei ce au supraviețuit. Pentru majoritatea dintre aceștia, Cortina de Fier politică a căzut implacabil asupra lor, prinzându-i într-o nouă formă de dictatură totalitară. În timpul câtorva scurte perioade legale de emigrare, la începutul anilor ’50, ’60, ’70, majoritatea evreilor au părăsit Oradea pentru a se muta în Israel, în Statele Unite ale Americii, în alte părți ale Europei și ale lumii. Azi, în oraș mai trăiesc doar câteva sute de evrei, având o comunitate evreiască funcțională, un cimitir, o cantină kosher pentru bătrânii în nevoie și un minunat cor de tineri numit Hakeshet.
Contribuția populației evreiești la dezvoltarea orașului Oradea
Populația evreiască a contribuit în toate aspectele dezvoltării orașului Oradea, în anumite sectoare mult mai extinse decât ar fi cerut numărul lor. Prin practicile lor religioase, tradițiile, integritatea, generozitatea și atitudinea generală cu privire la viață au devenit un element de preț pentru oraș. Cu toate că numărul lor a scăzut la doar câteva sute până în prezent, moștenirea lăsată poate fi observată într-un mod evident la fiecare pas.
Nu este o exagerare a spune că populația evreiască a trăit în pace cu toate celelalte grupuri etnice și a participat la fiecare etapă a dezvoltării orașului - inclusiv religios, spiritual, educațional, în sectorul de urbanizare economică și în cel cultural.
Religia
Primii rabini care au slujit Comunitatea Evreiască din Oradea între anii 1776-1792 au fost Rabinu Șef Eliahu Zahlen din Iaroslav, Naftali Cvi Lipschowitz și Yeremia. Rabinii Wiener Feis, Iosef Rosenfeld, Dr. David Wahrmann și Aaron Landesberg i-au succedat. Primele cele mai mari două sinagogi, în stil baroc, au fost contruite în anii 1803 și 1851, respectiv - Sinagoga Veche și Sinagoga Nouă, având o capacitate de 1.000 de oameni. Aceste sinagogi, ambele situate pe Calea Clujului de azi (Kolozsvari u.), au fost demolate în timpul regimului comunist.
După Emanciparea evreilor Congresul Evreiesc Ungar și Transilvănean s-a întrunit la Budapesta pentru a cere codificarea unui templu evreiesc unificat. Cu toate acestea, printre delegați a ajuns vorba că mulți dintre coreligioniști deja practică o formă mai „reformată” de iudaism decât cea prescrisă de riturile ortodoxe. Din 1847, o Casă de Rugăciune, condusă de Dr. Lipot Rokkonstein, și-a început funcționarea în Oradea. Uniunea Reformată a Evreilor din Oradea a fost înființată în anul 1848. În 1861, a fost fondată prima Comunitate Evreiească Neolog, numărând aproximativ 220 de familii, slujbele de închinare fiind ținute în limba maghiară. Membrii acestei comunități se considerau maghiari de religie evreiască. Cu toate acestea, în 1865, Comunitatea Evreiască din Oradea a reunit toate orientările religioase evreiești. Reformiștii insistau să ceară schimbări, care au condus la convocarea unui nou congres și la ruptura definitivă a Comunității Evreiești din Oradea. Reprezentantul ortodoxiei era Rabinul Șef Landensberg, cel al Comunității Reformate (Neolog) fiind Rabinul Șef Sandor Rosenberg. Între timp, o a treia comunitate, mai mică, formată din membri dezamăgiți ai celor două comunități, și-a început funcționarea până în anul 1885. Numele acestei comunități era Status Quo Ante, membrii acesteia sperând la reunificarea evreilor. În ciuda acestei drastice rupturi, care a afectat comunitatea ca întreg, au existat instituții de bază, precum Chevra Kadisha și Spitalul, care funcționau ca întreg.
O impresionantă sinagogă neologă, cu o orgă imensă și o capacitate de peste 1.000 de persoane, a fost construită în anul 1878 în centrul Orașului Nou. Cu o arhitectură neo-maurică, aceasta a devenit cunoscută orădenilor ca fiind Templul Sion, asociată cu faimosul Rabin Șef Dr. Lipot Kecskemeti. Cupola sa impunătoare, reflectată în apa râului Crișul Repede, a rămas până în ziua de azi unul din cele mai cunoscute monumente ale centrului orașului. Azi, acest monument istoric este în mare nevoie de reparații, fiind neutilizat.
În 1890, o nouă și impunătoare sinagogă ortodoxă, tot în stil neo-mauric, Marea Sinagogă, a fost contruită nu departe de Templul Sion. Până în anul 1908, o nouă sinagogă mai mică, numită Sas Chevra, a fost construită în curtea Marii Sinagogi. În prezent, în timp ce Marea Sinagogă este utilizată doar la marile sărbători și la evenimente comemorative speciale, Sas Chevra este utilizată pentru rugăciunea zilnică.
Alte case de rugăciune mai mici, găzduind doar câteva sute de închinători, funcționau în diferite cartiere ale orașului. Printre acestea se număra Sinagoga Asociației Machzike Tora pe fosta stradă Heinrich Heine (Baross u.) și Templul Poale Cedek din Orașul Nou pe strada Tudor Vladimirescu (Koros u.). De asemenea, existau case de rugăciune și temple pentru evreii hasidici și sefardici, precum și așa-numitele „curți private” ale unor rabini faimoși, precum Rabinul din Visnicza.
Frumoasa sinagogă ortodoxă de pe strada Teleky, construită în 1928, de asemenea construită în Orașul Nou, în stil mauric, a fost ultima sinagogă construită în Oradea. Aflată în paragină, această sinagogă stă și azi în picioare slujind drept magazie pentru o mică piață de legume.
Printre rabinii care au slujit comunitatea ortodoxă, cel mai cunoscut a fost Rabinul Mor Fuchs, strada pe care se află Marea Sinagogă purtându-i numele până în anii ’60. După moartea acestuia, fiul său, Benjamin Fuchs, a slujit ca Rabin Șef. Dr. Lipot Kecskemeti, care a slujit ca Rabin Șef din anul 1890 până la moartea sa în 1937, a condus comunitatea neologă. Dr. Istvan Vajda, care a murit ulterior într-o tabără de concentrare, i-a succedat în poziția rabinică. Ultimii doi Rabini Șef ai orașului Oradea după Al Doilea Război Mondial au fost Moses Pollak și Gavriel Schwartz.
Azi, Oradea are din nou un Rabin. Vezi pagina Comunitatea evreilor azi.
Educația
La finalul anilor 1700, copiii erau învățați în chedere, școli religioase evreiești, sau de învățători privați. În ultima parte a secolului al XVIII-lea, decretul imperial potrivit căruia copiii evrei puteau fi învățați în școli religioase și în toate școlile publice a avut un impact semnificativ asupra educației. Prima școală evreiască și-a deschis porțile în anul 1786 și a funcționat aproximativ trei decenii sub conducerea lui Samuel Friedlander. La școala comunității înființată la mijlocul secolului al XIX-lea, cunoscută ca Școala Primară Publică, se predau patru clase.
În 1868, educatorul Adolf Auschpitz și-a deschis o școală coeducațională particulară care, ulterior, a fost calificată ca școală publică. Această școală a funcționat până la pensionarea d-lui Auschpitz și la lăsarea acesteia prin testament Sinagogii Neologe.
Liceul Neolog a funcționat din anul 1920 până la deportările din 1944. Potrivit Cărții Memoriale Oradea, în 1920 erau 203 studenți obișnuiți și 82 la secția privată, fetele rămânând ulterior fără o școală la care să participe după închiderea Școlii Protestante. Din totalul de 203 de elevi care au absolvit în acel prim an, erau 147 „israeliți”, 21 catolici, 28 protestanți și 7 luterani. În anii următori, s-a pus un accent mai mare asupra educației în spirit evreiesc, aspectul elevilor devenind omogen în stil evreiesc. Școala a avut perioadele sale dificile, prima datorită lipsei de spațiu necesar cazării elevilor, apoi datorită situației politice în care se afla regiunea. Pentru a fi certificată, școala trebuie să facă tranziția într-o perioadă foarte scurtă de la predarea în maghiară la cea în română.
Oficial, din 1930 școala a fost numită Liceul Evreiesc Dr. Lipot Kecskemeti și, până la deportare, a funcționat ca școală publică certificată sub directoratul unpo profesor eminenți, printre care Dr. Izidor Szilas, care a servit în timpul ultimului an școlar. Recunoașterea sa ca una din școlile cu cel mai puternic plan de studii și cu cei mai bine pregătiți profesori, a fost îmbunătățită în 1941, urmând implementarea legilor antievreiești, când mulți profesori universitari concediați din Ungaria au venit să preadea în Oradea. Potrivit lui George Liebermann, un alumni al ultimei generații de absolvenți, elevii adesea primeau o pregătire excelentă în ceea ce privea educația fizică din partea profesorului lor, Bela Lakatos, concurent al Olimpiadei de la Berlin din 1936, care „a creat o sală de gimnastică cu cele mai moderne echipamente și a antrenat patru grupuri de gimnaști puternici și excelenți, care au avut o șansă mai bună de supraviețuire.” Exista o prietenie specială între elevii acestei școli. Atât profesorii, cât și școala, erau mult respectați și iubiți de către elevi, astfel că și în ziua de azi alumnii fac referire la școală prin porecla preaiubită „Zsidlic” (abreviere de la Zsido Liceum/Liceul Evreiesc). Alumnii supraviețuitori păstrează cu întâlniri regulate în Israel. După Al Doilea Război Mondial, școala a funcționat o vreme ca o școală ORT, mai apoi ca o școală de ucenicie.
Urmând perioada de ruptură dintre comunitățile ortodoxă și neologă, Comunitatea Ortodoxă și-a deschis propria școală în anul 1882, sub conducerea Rabinului Șef Mor Fuchs și sub directoratul binepregătitului profesor și scriitor, Jakab Gabel. Școala a fost cunoscută ca Gimnaziul pentru Băieți, ulterior mutându-se în locația sa permanentă și finală, în moderna clădire cu două etaje din campusul Marii Sinagogi Ortodoxe. A devenit o instituție de învățământ renumită, cunoscută ca Școala Gabel, găzduind elevi de departe. De exemplu, în anul școlar 1915-1916, din cei 193 de elevi, 104 erau orădeni, în timp ce 89 veneau din părți precum Austria, Pozsony (Bratislava), Beszterce-Naszod (Bistrița-Năsăud), Șopron etc. Azi, o parte a acestei școli este o școală primară română de stat, iar cealaltă parte este o școală creștină particulară.
În apropiere, o clădire cu trei etaje găzduia Liceul Ortodox pentru Fete. Azi, acea clădire este sediul Clubului Maghiar din Oradea.
Liceul Comercial a fost deschis în anul 1888, acceptând atât băieți, cât și fete. Cu toate că nu era o școală evreiască, corpul studențesc era format în mare parte din elevi evrei.
Sănătatea
Oradea este cunoscută ca având doctori evrei chiar și în timpul dominației turcești. Hakdesh, o instituție de sănătate publică, a fost înființată în 1786, dar pentru o lungă perioadă de timp a funcționat neavând vreun doctor. Arhivele anului 1797 atestă în latină existența unei școli, a unei piscine, a unui bar și a unui spital, aparținând evreilor. Deși puțini, doctorii erau disponibili și asigurau asistență medicală celor bolnavi, dar nu erau în permanență stabiliți în Oradea.
Primul intelectual doctor născut în Oradea, în anul 1798, a fost Dr. Frigyes Grosz. Acesta a obținut diploma de doctorat (Ph. D.) în 1819 la Budapesta, apoi o diplomă în medicină și în chirurgie la Universitatea din Viena. Dr. Grosz s-a stabilit în Oradea, având o experiență de succes, tratându-i nu numai pe cei care își permiteau costurile medicale, ci și pe cei săraci, fără a le pretinde vreo taxă. În 1830, a pus bazele Institutului pentru Săracii cu Vedere Slăbită, prima din sud-estul Europei. Complexul avea mai multe anexe, peste 20 de camere, apă curată și proaspătă, precum și un duș. Era capabilă să găzduiască până la 60 de pacienți. De-a lungul experienței sale, acest doctor a tratat peste 30.000 de persoane bolnave, indiferent de statutul lor național sau social. Dr. Frigyes Grosz a oferit orașului o întreagă dinastie de doctori, inclusiv pe fratele său, Dr. Albert Grosz; fiul său, Dr. Lajos Grosz (Csatary); nepotul său, Dr. Emil Grosz; și ginerele său, Dr. Izidor Kalman.
În 1856, Hakdesh a fost transformată și reconstruită într-un nou spital în cartierul Subcetate (Calea Clujului), avându-l pe Dr. Figyes Grosz ca prim director, urmat de Dr. Lajos Grosz. În 1859, spitalul a avut nevoie de renovare completă dar, cu toate acestea, nu era suficient pentru satisfacerea nevoilor populației, tratând adesea pacienți indiferent de statutul religios sau social al acestora. Demnitarii au demarat o acțiune de strângere de fonduri pentru contruirea unui nou spital, care a fost dedicat și deschis la 24 Decembrie 1905, avându-l pe Dr. Marton Weisz ca director și doctor șef, Dr. Jeno Polya, apoi pe Dr. Imre Fischer ca șef chirurg.
Printre doctorii cu renume la acea vreme, este important de menționat Dr. Erno Schiff, primul doctor șef și director al Spitalului de Copii, cel care a adus primul aparat cu raze X în Oradea. Dr. Menyhert Grosz a creat prima unitate antituberculoză, în timp de Dr. Rene Berkovits a fost doctor șef la Garnizoana Oradea. Atât înainte, cât și după Al Doilea Război Mondial, Oradea a avut numeroși doctori evrei. Mărit și modernizat, cel care a fost cândva Spitalul Evreiesc din Oradea, este astăzi Spitalul de Obstetrică și Ginecologie al orașului.
Economia
Datorită taxei de toleranță, mereu în creștere, și a diferitelor taxe imputate populației evreiești de Împărăteasa Maria Theresa, în prima parte a anilor 1700, evreii munceau din greu, trăind în sărăcie. Mulți dintre ei erau comercianți ambulanți, alții erau doar niște bieți cârciumari - ocupații permise lor, dar numai la periferiile orașului. Cu timpul, în urma muncii, situația economică a unor evrei s-a îmbunătățit, însemnând că erau capabili să își plătească taxele, în timp ce alții abia trăiau de pe o zi pe alta. La sfârșitul secolului, în timpul domniei Împăratului Leopold, când unele din aceste legi au fost abrogate sau, cel puțin, făcute mai puțin aspre, permițând evreilor să lucreze pământul și să îl arendeze, să lucreze în negustorie și în sectorul de producție, nivelul de trai al acestora s-a îmbunătățit. La începutul secolului al XIX-lea, evreii au trimis o petiție Curții, cerând extinderea permisiunii acestora de a se angaja în sectorul agricol și să devină producători, negustori și comercianți. În anul 1851, acestora li s-a permis să devină membri ai Breslei Negustorilor, de la acel moment viața lor economică îmbunătățindu-se semnificativ. S-au specializat în diferite sectoare, devenind prelucrători ai metalului (bronz, argint, aur), croitori, pantofari, producători de lumânări, sticlari, ceasornicari etc. Negustorii ambulanți care străbăteau întregul teritoriu, aduceau mărfuri noi în județul Bihor. Acele familii cu o situație financiară mai bună sprijineau comunitatea la nevoie, spre exemplu, după inundația din 1852, când au asigurat pietre și nisip pentru reconstruirea străzilor devastate.
Potrivit cercetării realizate de Tereza Moses, Recensământul Ungar din 1870 a numărat 6.438 de evrei; în 1880, numărul lor a crescut la 8.186, în 1890, aceștia numărau 10.115, iar în 1900, erau peste 12.100 de evrei locuitori ai orașului Oradea. Această creștere a arătat că situația economică a populației evreiești s-a îmbunătățit. Evreii erau implicați în procesarea grâului, în industria alimentară, erau responsabili cu inovațiile, pe care le-au pus în aplicare pentru sporirea productivității și a securității.
În anul 1868, Ioan Grunteld a inventat prima linie de omnibus care se întindea până la Stațiunea Felix. Familia Sonnenfeld a fondat prima tipografie modernă în jurul anului 1870, iar Janos Roth a pus bazele primei rețele de telefonie din oraș în anul 1888. Primele fabrici de producere a alcoolului erau cele ale familiilor Lederer și Kalman. Întreprinderea chimică Krausz-Moskovits și fabrica de încălțăminte Moskovits au fost, de asemenea, pioniere în oraș. În industria modernă de prelucrare a lemnului, Imre Darvas a devenit partener cu firma elvețiană a lui Alfred La Rouche. Dr. Ferenc Berkovits a inventat rețeaua modernă de apă, iar Izidor Schwartz a condus fabrica producătoare de bunuri carbonate, constituită cu capital englezesc. De asemenea, existau și alți producători mai mici care produceau cutii, obiecte din piele, bumbac, textile, șosete, cerneală, piepteni, cauciuc, chimicale, șepteluri etc.
Printre primele companii orădene care au fost listate la bursa de la Budapesta au fost cele ale lui Wechsler și Farkas, companiile de textile Eber și Jung, ceaprazăriile lui Mihaly Leipnik și Armin Glucksmann. Albert Vadas a deschis prima farmacie, în timp ce Bernat Hirschl a deschis primul magazin de încălțăminte, ambele în centru, unde puține familii evreiești locuiau. În aceeași zonă, Hermann Friedlander a deschis un magazin cu haine pentru bărbați, Samuel Berger, Jr. o librărie, Ignac Diosi & Son au fost în afacerea de prelucrare a lemnului și K. I. Deutsch a operat o prăvălie în care vindea articole confecționate din sticlă. De asemenea, exista și complexul de afaceri al lui Marton Leitner & Sons, depozitul de vin pentru schimb al lui Mor Fuchsl și afacerea de exportat ouă a lui Daniel Kolliner.
Drepturile pentru afacerea cu sare erau deținute de Samuel Spitzer & Sons; prima casă funerară modernă a fost fondată de Adolf Veiszlovich iar primul hotel de lux, Hotel Parc, de fiul său, Emil Veiszlovich. Printre pionierii în industria ospitalieră se numără Lipot Hillinger, Lajos Waldmann și Sandor Stern. Prima cafenea rafinată, frecventată de prinți, nobilime și de husarii de rang înalt, a fost Cafeneaua Roială, înființată de Szidor Rendes.
Alți oameni de afaceri, printre care și Akos Popper, Miklos Szemere și Mor Reismann, au fost responsabili cu modernizarea sistemului bancar, cel din urmă fiind unul din membrii fondatori ai Sălii de Comerț, o clădire palat care, azi, găzduiește Facultatea de Medicină a Universității din Oradea. Albert Stein a inventat primul brokeraj comercial care, ulterior, a stabilit legături cu majoritatea afacerilor europene. Jeno Szekely a deschis primul cinematograf.
Caritatea, Viața Civică, Cultura
Odată ce populația evreiască a început să prospere, cu toții au donat în scopuri caritabile, după cum prevedeau legile iudaismului - în măsura posibilităților. Cei mai înstăriți dintre ei erau responsabili cu înființarea de organizații de caritate care să îngrijească de cei în nevoi, care adesea nu erau de credință evreiască.
Unele societăți caritabile, precum Asociația Talmud, Asociația Israelită pentru Ajutorarea Învățătorilor de Talmud în Nevoi, Asociația Matrimonială, Asociația Evreiească pentru Ajutor Reciproc, erau orientate spre religie. Altele, precum Asociația Femeilor Evreice, organiza baluri, aducând în oraș diverși artiști și răspândind cultura modernă. Fondurile pe care le strângeau erau folosite pentru ajutorarea celor în nevoi - copii și adulți. Prieteni ai Societății Copiilor, bucătăria publică, organizația de caritate pentru copiii orfani și înființarea unei școli de comerț pentru fete, făceau şi ele parte din munca de caritate realizată de multe evreice.
Pe lângă acestea, mai funcționau și unele fundații private înființate de evrei înstăriți, precum Baronesa Rothschild, Rozsika Wertheimstein a județului Bihor, familiile lui Adolf Moskovits, Jakob Weinberger și mulți alții. Aceste fundații nu făceau parte din organizaţiile de caritate.
Viața culturală a orașului a fost și ea îmbunătățită semnificativ de populația sa evreiască. Tinerii evrei au manifestat întotdeauna un interes sporit în acumularea de cunoștințe și în a ține pasul cu civilizația modernă. Aveau o pasiune pentru studiu, iar intelectualii evrei erau membri ai diverselor instituții culturale din oraș. Au publicat cel puțin 16 ziare, au pus bazele Societății Szigligeti - responsabilă pentru deschiderea de biblioteci publice în cartierele Velența, Subcetate și Orașul Nou; Asociația Prietenilor Muzicii, de asemenea, organiza vernisaje de artă plastică.
Înființarea societății literare Holnap (Mâine) a reprezentat un pas important în viața culturală a orașului. Cei șapte membri fondatori erau autori maghiari renumiți precum Mihaly Babits, Endre Ady, Gyula Juhasz, Akos Dutka, precum și scriitori evrei ca Tamas Emod, Bela Balazs și Jutka Miklos, singura prezență feminină a fondatorilor. Pe lângă personalitățile literare, societatea Holnap număra printre membrii săi artiștii evrei Miklos Fleischer (fratele poetului Emod) și Erno Tibor.
Publicația periodică maghiară, „Hid” (Pod) a publicat unele poezii ale tânărului poet talentat Otto Emil (Otto Honig), elev la Liceul Evreiesc Dr. Kecskemeti, care a pierit ulterior într-un lagăr de exterminare.
Încă de la acea vreme, bărbații evrei au participat în slujbe civice, ca membri ai Primăriei, amintindu-i pe Dr. Emil Adorjan, Dr. Samuel Friedlander, Dr. Ede Kurlander, Adolf Mihelfi, Dr. Lajos Mihelfi și Dr. Zsigmond Sonnenfeld, în Comitetul Juridic. Dr. Ferenc Berkovits a fost președintele Baroului din Oradea. Comitetul Economic și Financiar a funcționat sub conducerea lui Mor Aufricht, Dr. Ede Kurlander, Adolf Mihelfi, Mor Moskovits și Dr. Jozsef Moskovits. Printre alții, Mor Reiszmann, Albert M. Steiner și Sandor Ullmann, au servit în Comitetul Industriei și Comerțului, timp în care Comitetul pentru Înfrumusețare și Infrastructură îi includea pe Lajos Incze, Ede Heller, Miksa Moskovits, Nandor Hegedus și alții. În Comitetul de Sănătate Publică erau Dr. Jakab Altmann, Dr. Marton Weismann, Șeful Poliției Armin Gero și Dr. Erno Schiff. Rabinul Șef și poet Dr. Lipot Kecskemeti și Rabinul Șef Mor Fuchs erau, de asemenea, printre consilierii orașului.
La turnura secolului al XIX-lea, populația orașului aproape se dublase și, prin urmare, construirea de clădiri a cunoscut proporții gigantice. Populația evreiască care, până atunci, locuia la periferia orașului, au găsit o nouă arenă unde să își focalizeze puterile - creativitatea estetică. Evreii orădeni și-au lăsat amprenta în ambiența arhitecturală care definește astăzi orașul. Au reușit aceasta pe post de arhitecți, constructori și finanțiști.
Este dificil a defini stilul arhitectural al orașului, acesta fiind specific orașului Oradea. O formă modificată de artă „nouveau”, cunoscută ca stilul secesionist, dă până în ziua de azi un aspect deosebit orașului. Principalele caracteristici sunt ornamentarea intensă a fațadelor și a pereților, și a spațiilor dintre ferestre, care sunt construite în diferite forme. Folosirea basoreliefului, a decorațiilor care variau de la piatră și marmură până la faianță, de la simple flori și frunze la simboluri, sau elemente de geometrie plană, ofereau arhitecților libertatea de a-și exprima propriile fantezii. Fierul forjat și balcoanele erau folosite în scop decorativ.
David Busch, membru al Comunității Evreiești, a deținut funcția de Inginer/Arhitect Șef al orașului. A adus de departe arhitecți renumiți, precum familia Rimanocsy - tatăl și fiul din Ungaria - care nu erau constructori evrei, dar erau responsabili pentru unele din cele mai cunoscute clădiri din oraș. Din Austria a venit echipa lui Fellner și Helmer, care au proiectat impunătoarea clădire a teatrului din centrul orașului.
Mai mulți arhitecți care locuiau în județul Bihor, sau care erau de acolo, au contribuit la această perioadă explozivă în industria imobiliară, printre aceștia numărându-se frații cu renume internațional Laszlo și Jozsef Vago, Marcell Komor, Dezso Jakab, Nandor Bach, Jozsef Reisinger, Geza Markus, Vilmos Rendes, Jozsef Guttman, Frigyes Spiegel și Ferenc Loble; și constructorii Lipot Incze, Lajos Incze, Gold & Co și Miksa Schiffer.
Intelectualii suficient de bogați încât să finanțeze construcțiile includ următoarele familii evreiești: Adorjan, Ullmann, Weiszlovich, Deutsch, Moskovits, Stern, Fuchsl, Dr. Konrad, Okany-Schwartz și Brull - unii plătind pentru construcții care urmau să fie folosite în scop personal. Aceste clădiri erau numite palate.
Multe din aceste clădiri sunt încă în funcțiune azi, incluzând Palatul Moskovits, Casa Vago, Casa La Roche Darvas, Facultatea de Cadeți (azi, Universitatea Oradea), Palatul Fuchsl, Vila Okany-Schwartz, Palatul Stern, Palatele Adorjan, Clădirea Sonnenfeld și Palatul Ullmann. Cele două mari sinagogi - Templul Neolog Sion, proiectat de David Busch și construit de Kalman Rimanoczy, Sr. și Marea Sinagogă Ortodoxă, proiectată de Nandor Bach, au fost construite în această perioadă.
Palatul Vulturul Negru este, probabil, una din cele mai neobișnuite clădiri din Oradea.
Proiectat de Marcell Komor și Dezso Jakab, și finanțat de Dr. Emil Adorjan și Dr. Ede Kurlander, este format dintr-un complex de clădiri cu etaje care găzduiesc un mare număr de magazine la parter și apartamente de locuit la etaje, alături de două teatre și un hotel. Pasajul interior, într-o formă asimetrică de Y, este acoperit complet de lumina cerului, structura având intrări din trei străzi. Imaginea vulturului negru surprinsă în vitralii, confecționate în anul 1909 de firma K. Neuman, apare în două mari zone bine iluminate de soare. Acest autor consideră Complexul Vulturul Negru ca fiind o versiune mai mică a Galeriei Vittorio Emanuele II din Milano, Italia.
Printr-o cooperare pașnică cu grupurile etnice, prin dedicare și multă muncă, populația evreiască a contribuit enorm înainte de Primul Război Mondial și în perioada interbelică, precum și după Al Doilea Război Mondial pentru a face Oradea, orașul cunoscut cândva ca fiind „Parisul de pe malurile Peței”, un oraș modern din punct de vedere economic, comercial, industrial și cultural.
Surse utilizate de autor:
Nota Autorului:
Given the bilingual nature of the city, I gave both Hungarian and Romanian equivalents
to the names of places when I mentioned them for the first time. Where possible
and/or necessary, I also provided an English translation. I have omitted the use of
diacritical marks over or under letters in the text, as these fonts were not available in
my word processor.
Tikvah este extrem de recunoscătoare lui Susan Geroe și JewishGen pentru permisiunea reproducerii acestui material pe website-ul nostru. De asemenea, Bibliotecii Gheorghe Șincai din Oradea, care a facut posibil accesul la anumite imagini, de pe aceasta pagina sau altele.
Traducerile din pagina în limba engleză au fost realizate de Adrian F. Cioară, student, Oradea, voluntar în cadrul asociației Tikvah. Corectura: Maia Teszler