Nimeni, în afară de poporul evreu, nu a suferit mai teribil în urma relelor de neconceput elaborate de Hitler şi regimul său josnic. Evreul a suportat primul atac al naziştilor împotriva cetăţii libertăţii şi a demnităţii umane. A îndurat şi a continuat să îndure o povară care a depăşit limitele suferinţei. Nu i-a permis să-i curme spiritul; nu şi-a pierdut niciodată voinţa de a opune rezistenţă. Fără îndoială, în ziua victoriei, suferinţa evreului şi partea sa în luptă nu vor fi uitate.'

 

Sir Winston Churchill, prim-ministrul Marii Britanii (noiembrie 1941)

Numărul supravieţuitorilor Holocaustului şi, implicit, posibilitatea obţinerii de noi mărturii, sunt în scădere de la an la an. Din fericire, numeroase persoane şi-au descris experienţele în scris, sau în formatul înregistrărilor audio şi video. În această secţiune a site-ului nostru prezentăm o serie de mărturii (sau link-uri la mărturii) ale supravieţuitorilor care au o legătură cu Oradea.

 

În imaginile de mai sus, supravieţuitori ai lagărelor de exterminare revenind la Oradea în 1945.

 

Dificultăţile întoarcerii

 

 

Urmează să dezvoltăm această secţiune a site-ului nostru, prezentând dificultăţi specifice întâmpinate de supravieţuitorii care s-au întors.

 

Departamentul român al Congresului Mondial Evreiesc a realizat un sondaj în rândul supravieţuitorilor evrei ai Holocaustului, în 1946. Scopul sondajului era să analizeze pierderile umane şi materiale şi să documenteze suferinţele populaţiei evreieşti supravieţuitoare. Datele statistice obţinute au servit şi ca fundament în timpul negocierilor din cadrul Conferinţei de Pace de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi pentru solicitarea de daune.

 

În 2010, Institutul Pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale a analizat rezultatele acestui sondaj naţional în cazul oraşelor Cluj, Carei şi Oradea. Documentul cuprinde informaţii relevante despre vârsta, starea de sănătate şi pierderile materiale ale supravieţuitorilor.

 

Mărturii individuale

 

Hedy Bohm (născută Hedwig Klein)

        

Hedy Bohm s-a născut la Oradea şi a supravieţuit ghetoizării din Oradea, deportării la Auschwitz şi muncii forţate. În prezent trăieşte în Canada.

 

În materialul video de mai jos, Hedy îşi descrie experienţele şi prezintă desene şi amintiri ale colegelor ei de la şcoala pe care o frecventa la Oradea, dintre care multe nu au supravieţuit.

Îi suntem extrem de recunoscători pentru că ne-a oferit permisiunea să îi împărtăşim povestea de viaţă. De asemenea, îi suntem recunoscători lui Scott Masters, Directorul Departamentului de Studii Sociale din cadrul Crestwood School din Ontario, Canada, care ne-a acordat permisiunea de a utiliza materialul video realizat de el şi de elevii săi şi care a sprijinit Asociaţia Tikvah cu asistenţă directă. Este un material video care îmbină o istorie bogat ilustrată cu o mărturie extrem de emoţionantă. Mai multe informaţii despre Crestwood Oral History Project puteţi găsi accesând site-ul instituţiei.

       

 

Tereza Mozes

Relatarea grăitoare a Terezei Mozes despre viaţa din ghetoul orădean este deja publicată în secţiunea site-ului nostru, Oradea în 1944.

Abraham Sonnenfeld

Abraham Sonnenfeld provenea din una dintre cele mai cunoscute familii din Oradea. Generaţii ale familiei Sonnenfeld au trăit în Oradea şi au au dezvoltat una dintre cele mai respectate şi performante tipografii din Europa.

Ceea ce se cunoaşte mai puţin este că trei membri ai familiei au fost recrutaţi la Auschwitz să devină parte a echipei ultrasecrete de contrafacere înfiinţată de nazişti în încercarea de a destabiliza monedele Aliaţilor. Evenimentele au fost transformate într-un film internaţional premiat, "The Counterfeiters".

Abraham a vizitat Oradea pentru ultima dată în mai 2012, oferind Asociaţiei Tikvah numeroase relatări şi fotogafii. Abraham a murit în iulie 2012 în Israel.

 

 

 

 

Lazar Laszlo

Lazar Laszlo avea doar 14 ani când a fost mutat din casa sa de pe fosta stradă Varady Zsigmond din Oradea în ghetou (pe strada Liliom, actualmente strada Crinului) şi apoi deportat la Auschwitz la 31 mai 1944.

A supravieţuit selecţiei la Auschwitz şi a adăugat doi ani vârstei sale reale pentru a putea fi ales pentru munci. De la Auschwitz a fost trimis la Buchenwald şi la lagărul de muncă forţată de la Rehmsdorf.

 

 

La 18 iunie 1944, Lazar Laszlo a ajuns la Rehmsdorf, unde se estimează că 5.800 din cei 8.600 de prizonieri au pierit între iunie 1944 şi aprilie 1945 din cauza condiţiilor dure de muncă forţată şi a raidurilor aeriene frecvente.

 

A fost trimis înapoi la Buchenwald în stare avansată de epuizare şi înfometare la sfârşitul lunii ianuarie 1945 (după o selecţie la Rehmsdorf).

 

Tatăl lui, Jenö Shlomo Jochanan, a murit la Rehmsdorf la 25 februarie 1945, iar mama sa, Rozalia Shoshana, şi fratele său, Aharon Tibor, au murit la Auschwitz la 3 iunie 1944.

 

Lazar Laszlo a supravieţuit şi a fost eliberat la Buchenwald de armata Statelor Unite la 11 aprilie 1945.  A revenit la Oradea în august 1945, unde a lucrat ca mecanic auto până în 1951, când a părăsit Oradea pentru a se muta în Israel.

 

Lazar Laszlo este pensionar de armată şi are 4 copii şi 4 nepoţi.

 

Recent (2012) şi-a sărbătorit cea de-a 82-a aniversare alături de fiica lui, Vered.

 

 

Cu sprijinul lui Vered, dl Lazar a oferit Asociatiei Tikvah o serie interesantă de documente însoţite de amintirile sale despre cum a copilărit în Oradea şi, apoi, despre trauma ghetoizării şi a deportării.

 

Click pe imaginea de mai jos pentru a vedea o selecţie de acte de identitate reţinute în diferitele lagăre în care dl Lazar fusese deţinut.

 

 

 

De asemenea, dl Lazar a completat un chestionar pentru Asociaţia Tikvah în care a descris numeroase amintiri şi care este reprodus în fişierul următor.

 

 

 

Suntem recunoscători pentru fotografiile de familie şi alte informaţii pe care le-am primit şi care vin în completarea chestionarului. Acestea pot fi vizualizate în următoarele două fişiere.

 

 

 

Marton Istvan

 

Îngrozitoarea deportare din Parcul Rhedey de la începutul verii anului 1944 a fost descrisă şi în relatarea emoţionantă a lui Marton Istvan, disponibilă în secţiunea Oradea în 1944.

 

 Agnes Zsolt (Heyman)

Povestea complexă a mamei lui Eva Heyman urmează să fie prezentată în această secţiune.

 

Magdalena Klein

Mărturia Magdalenei Klein se găseşte în frumoasele ei poezii, câteva putând fi citite în secţiunea Arte.

 

Miriam Neuberger (Rubb)

M-am născut la 15 martie 1930 în România, Transilvania, în oraşul Oradea-Mare, într-o familie de evrei hasidici de origine Viznitz. Eram şase copii (patru surori şi doi fraţi).

La începutul anului 1940, oraşul meu natal a devenit parte a Ungariei. La începutul anului 1944 am fost obligaţi să purtăm steaua galbenă. În aprilie 1944 am fost conduşi spre un ghetou din Nagyvarad (denumirea de Oradea-Mare fusese schimbată cu un nume unguresc, Nagyvarad). Ghetoul era situat în cartierul evreiesc, în centrul oraşului. În aceeaşi lună, tatăl meu, una dintre surori (care era însărcinată) şi soţul ei au fost duşi cu un transport la Auschwitz. Niciunul nu a supravieţuit. Fratele meu mai mare a fost deportat într-un lagăr de muncă forţată.

Mama mea, fratele mai tânăr, cele două surori rămase şi cu mine ne-am ascuns într-un buncăr subteran. Aveam 14 ani pe atunci. După două săptămâni şi jumătate am fost descoperiţi de oameni în uniformă şi duşi într-un ghetou în afara oraşului, pe vremuri o fabrică de cărămidă, în care erau adunaţi evreii din zonă.

La scurt timp după aceea, ghetoul a fost golit şi toţi evreii au fost transportaţi la Auschwitz.

Mama şi una dintre surori au fost duse într-unul din acele transporturi şi exterminate.

Eu, una dintre surorile mele şi fratele meu mai mic ne-am ascuns în timp ce ghetoul era golit. Ne-am găsit o ascunzătoare mică în care am stat înghesuiţi o zi.

Noaptea am ieşit, am mers până când am ajuns la un gard înalt şi am sărit peste el. Fratele meu a reuşit să treacă graniţa în România şi s-a salvat.

Sora mea şi cu mine ne-am întors în oraş să facem rost de nişte bani în încercarea de a ne alătura fratelui nostru ulterior, dar un poliţist a observat că suntem evreice şi ne-a dus la staţia de poliţie locală.

Câteva zile mai târziu am fost mutate în lagărul de concentrare din Sarvar. În cadrul ultimului transport de evrei de la Sarvar la Auschwitz, evreii au fost adunaţi într-o baracă din apropierea porţii de intrare a lagărului. Înainte de pornire, m-am ascuns sub o bancă joasă şi m-am târât până în cel mai îndepărtat colţ. Nu am fost găsită.

Sora mea a fost dusă la Auschwitz în acest transport, dar a supravieţuit. Rămăsesem singură.

A doua zi am fost descoperită şi dusă la comandantul lagărului, care era furios pe mine şi care m-a lovit până la sânge.

Câteva zile mai târziu am fost dusă la Budapesta într-o închisoare pentru criminali periculoşi. Într-o zi, în timpul apelului, când mi s-a strigat numele, m-am speriat foarte tare şi am leşinat. Când m-am trezit eram într-un orfelinat din Budapesta, nu ştiu cum şi cine m-a dus acolo, aveam paisprezece ani şi jumătate la vremea respectivă.

Mai târziu ni s-au dat acte de identitate cu nume creştine şi ni s-a spus să ne uităm numele vechi. Noul meu nume era Halas Agnes. Ni s-a spus să luăm tramvaiul şi să mergem la gară (nu reţin de ce). Într-o seară, am părăsit orfelinatul cu alte două fete şi ne-am îndreptat spre gară. La mijlocul drumului ele s-au decis să se întoarcă, însă eu am continuat.

La gară am fost întâmpinată de o femeie care m-a angajat ca menajeră pentru unchiul său văduv. Am lucrat în casa lui până după sfârşitul războiului.

În acelaşi timp lucram în fabrica Philips, pentru că toţi refugiaţii din Budapesta erau obligaţi să contribuie la “eforturile de război”. Când armata sovietică a ajuns aproape de Budapesta, au început pregătirile pentru mutarea fabricii în Germania. Ni s-a spus că a doua zi trebuia să ne prezentăm la lucru şi că de acolo ne vom muta în Germania, cu fabrica.

Am decis că nu vreau să plec in Germania, aşa că nu m-am prezentat la lucru ziua următoare.

Zilele următoare ieşeam şi mă plimbam pe străzi, iar noaptea mă întorceam în casa văduvului ca şi când tocmai îmi terminasem munca la fabrică. Am trăit aşa până când focurile de tun şi bombardamentele s-au intensificat într-atât încât devenise periculos să părăsesc casa.

Mai târziu, în martie 1945, s-a lăsat o tăcere bruscă. Ni s-a spus că armata sovietică cucerise oraşul. Aveam cincisprezece ani pe atunci. Eram foarte confuză, aşa că am rămas în casa văduvului după încheierea războiului până când mi-am adunat suficient curaj să părăsesc locul şi să încerc să reiau legătura cu evreii.

 

Reuven Tsur

Acestea sunt primele pagini din cartea lui Reuven Tsur (Robert Steiner), Flying from the Ghetto, redactată de Rez Pal şi publicată de Editura Noran.

 

When my sister Marta and I recorded the story of our flight from the ghetto

 

in separate interviews for The Holocaust Remembrance Authority, my sister asked

 

the interviewer whether my story was similar to hers. "The stories were

 

essentially identical", he said "but you foregrounded your mother's part in the story,

 

whereas your brother foregrounded your father's". Our mother, my sister, and I told the

 

story of our flight numberless times; during the years the story became a collective

 

creation, part of the family myth. But, it would appear, each of us adds his or her own

 

tint to the story.

 

 

 

The story I am going to tell here is, then, our collective family saga, through my

 

individual prism. Perhaps it happened differently. Perhaps it was our mother who set the

 

canonic version; and only decades later I re-evaluated some of the episodes. In course

 

of writing this, I am surprised to note that I don't remember having ever heard our

 

father tell the story. But one thing must be emphasized from the very beginning: in

 

spite of the different focus of my sister's and my story, the flight from the ghetto was

 

a joint creation of both our parents. Had we not have the luck to have the particular

 

combination of precisely these parents, there would have been no story to tell, nor

 

someone to tell it.

 

 

 

My mother was the prophetess of Doom, kind of Cassandra, who with her

 

dark prophecies perturbed the peace of mind of their audience. Our good neighbours

 

in the ghetto used to tell her: "You demoralize the whole ghetto; who wants to

 

flee, flees without talking too much". She incessantly bothered my father saying that

 

we must run away. When my father lost his patience, he said: "look how lean I

 

became owing to your molestations; look how large is now the shirt on my neck". When

 

my mother or sister recount this episode, they pull the collar of their shirt to increase

 

the distance between it and their neck, indicating as it were our father's gesture.

 

 

 

The ghetto was hermetically closed. I know only of three persons who succeeded to escape

 

before the beginning of the mass deportations. Perhaps there were three more, or even

 

ten.

 

 

 

In those days I was convinced that my father must know how to fly from a ghetto, 

 

and it didn't appear to me odd that my mother charged him with this responsibility. Only

 

when I myself was the head of a family, many years later, I began to ask myself

 

questions.

 

 

 

No school instructs you how to flee from a ghetto. How does one get outside the walls

 

with a wife and two children when the ghetto is hermetically closed? But let us suppose

 

we are already outside the ghetto. What is the next step? Where does one go? Where

 

can one find a hideout for one or two nights? Where can one find refuge for a longer

 

period? How does one get, for instance, to the Roumanian border without being

 

caught? Where does one find a guide to smuggle you to the other side of the border?

 

Even the most perfect education provides no answer to these questions. We were

 

thrown into this world lacking even minimal qualification for survival. One cannot

 

practice, there is no second chance, it must succeed on first go.

 

 

 

As the future events proved, my father did have the admirable talent to find answers for all

 

these questions, but not apart from concrete situations. When he was in a situation in

 

which it was possible to find a solution, he found the most brilliant solutions. But in the

 

present conditions, when the ghetto was hermetically closed, he felt helpless and could not

 

stand up to the responsibility which my mother imposed upon him. That's how I interpret his

 

response. But one couldn't shake off all obligation either. If school gives no instruction in the

 

lore of flying from a ghetto, it did provide a model for heroic behaviour. He gathered all the

 

heads of family around, and said to them: "We must put up passive resistance, refuse to

 

enter the wagons. We live in a constitutional (law-governed?) state, they will not massacre

 

us in the middle of the town". One of the participants said that there must be someone who

 

would first declare that he refuses to enter the wagons. My father answered: "I am ready to

 

declare that I, László Steiner and my family refuse to mount the wagon". Then someone

 

remarked: "No go, my dear. You will get two slaps, and we will mount the wagon like good

 

children". This was the end of the gathering.

 

 

 

Apparently, not everybody was determined to go like sheep into the wagon. My parents had

 

a friend who used to say: "It's strictly forbidden to enter the ghetto. But if somebody

 

commits this error, one must not, in any case, go into the wagon". My parents took for sure

 

that we would meet him and his family in Roumania. But they had no remnant or survivor.

 

 

 

It seems to me that this story has an important moral in respect of the story of our

 

flight. Survival required a rare coincidence of factors.

 

 

 

First of all, a sober assessment of reality, without illusions, is required. Then

 

exceptional persistence and talent to find an opportunity and to take advantage of it are

 

required.

 

This person did have the sober assessment of reality, which so many lacked. But we will

 

never know what else was missing. My parents had to wait for many nerve-racking weeks

 

before they found an opportunity which could be exploited to create an opportunity of which

 

they could take advantage. Apparently, the only way to escape was to stay somehow in the

 

ghetto until after the mass deportations. It was necessary to find or create some loophole

 

in order to drive a wedge into it, so as to hold fast to it.

 

Marta Elian (nascuta Steiner)

Cu tristete am aflat ca Marta Elian a decedat in 2016. Vom publica parti din ceea ce ne-a povestit noua si a lasat si in scris despre evenimentele din Oradea si ceea ce s-a intamplat cu propria familie, in urmatoarele luni.

 

 

Magda Simon

 

The church bells of Oradea

 

Traducere în limba engleză de Susan Geroe

 

 

 

“My love, my only one!

 

I'm writing this letter in the attic of someone else's house. Somebody promised me to

 

smuggle it out and mail it to the given address.

 

 

 

I'm very disturbed, I don't even know how to start. One of the reasons I came up here

 

is to gather my thoughts a bit. Downstairs, the house which has been my hell and

 

shelter for nearly four weeks, now seems like a stirred up beehive. The panic is

 

complete; the despair is indescribable since we found out that they're shipping us out

 

tomorrow.

 

Where? In what direction? Why? And for what? This is what they're trying to guess,

 

this is what they're discussing in the backyard, all these serious, intelligent, well -

 

informed men: doctors, lawyers, engineers, journalists. They pretend as if sober

 

reasoning and strict logic could still serve as a compass. Even though they know only

 

as well as I do that a compass serves no purpose whatsoever on a sinking ship.

 

I can't join them; I can no longer ponder the pros and cons. What for? The time for self

 

-deceit is over. If that could happen, which still a few weeks ago - in spite of the

 

numerous and ominous precedents - we thought of as unthinkable, that decent citizens

 

will be chased out of their homes and with a fifty kilo baggage be enclosed in ghettos

 

reminiscent of the dark middle ages - what else can we expect? The circle has closed,

 

there is no escape. A few people did try to escape through the sewer system, but they

 

were discovered. Only one way out presents itself: to step over voluntarily into the

 

world of the dead. 

 

I am describing all this with a very heavy heart, as I promised you that for our own

 

sake and for the hope of a better and more humane world I will carry through to the

 

end. You told me earlier and when we said our farewell, you reiterated that “one should

 

not meet death with open arms.” Only five weeks have passed since then. I can hardly

 

believe that only five weeks ago you were home on leave, that we could have still run,

 

escape, get even under the Earth, alive - five weeks ago, and now everything came to

 

an end. Death came to meet us, and it is already standing on the threshold…

 

We should have known that events could have not followed any other way. Think of

 

the years that rolled on, of my suspension, the numerous humiliations, constant fright

 

and finally the yellow star… You did not allow me to sew it on. Every time the doorbell

 

shrieked, white as the wall, we looked at each other. Who could it be? And why is he

 

coming? To what catastrophe will opening the door lead?

 

Now we can admit to ourselves and to one another that this was no life for a long time.

 

That actually, one could not and should not live at these levels of humiliation.

 

Consciously, this feeling has been gaining strength in me now for the past two years.

 

Since I've been sending you the parcels. I have been brooding a great deal every time,

 

anxiously weighing it, since these parcels could not be over one kilo in weight, including

 

box, string, wrapping paper and stamp. I've been rebelling and lamenting, why do they

 

allow only one kilo and even that at such long intervals. Yet, at the post office,

 

standing in long queues among the soldiers' wives, these small packages felt heavy as

 

a rock.

 

Comparatively, gathering the allowable fifty kilos went rather easily. At that time, a

 

long pondered upon concept took a more solidified shape within me… Yet still, I

 

believed that I will not be able to do without certain things.

 

Why were we not brought up that we could not do without only one thing: freedom?

 

After all, if the weight limit be one kilo or fifty and if it be called package or bundle, it

 

makes no difference. If terms are fixed, limits imposed, ratified and controlled - it is

 

irrelevant how many kilos are in question. According to today's orders, we cannot take

 

anything, except what fits in the fifty by forty centimeter satchel. This was made

 

known to us by the sergeant when he informed us that we should prepare for

 

tomorrow's departure.

 

And all these miserable people, the mad, the good, the smart, the stupid, the naive are

 

preparing. Down on the patio, there is the endless humming sound of the sewing

 

machine: they are cutting out and sewing the forty by fifty centimeter bags from

 

drapes, bedcovers, sheets. There is also great bustle in the kitchen. The women have

 

made biscuit dough from the gathered remnants of flour and the little bit of oil. Before I

 

came up here, they have already figured out that the ratio will be five biscuits for each

 

inhabitant.

 

The whole thing sounds like a fairy tale, doesn't it? The youngest son, who starts out

 

on his long journey once upon a time with his satchel and biscuits baked in ashes.

 

Indeed, it does sound like a fairy tale. With the difference that in this fairy tale, the

 

biscuits are not baked in ashes and at the end of the story the good will not win, but

 

rather the evil will come out as the victor. In this fairy tale everything will happen vice-

 

versa.

 

“While there is life, there is hope!” That's what you said, my dearest. But there is no

 

longer any hope, and so life also has ceased. Only the bag and the five biscuits are

 

real. Oh, how I would take off even with this much, on foot and unclad, if I could go

 

where I feel like going. And I'd keep walking until my feet wore off to my knees, should

 

I just know that a place exists where one can live with human dignity.

 

I wonder if such a place still exists? Even Vorosmarthy would not ask today, in the

 

book -burning era, “ Has the world advanced by reading?” I have pondered a long while

 

in front of our beloved books until I chose only one to bring away from our house - the

 

little parchment Ady book with the black cover. But when the gendarme drove us into

 

the courtyard of the synagogue with the rest of the crowd, he tossed it out of my

 

baggage: “The SOBs (strong Hungarian curse), even here they want to read!”

 

The book flew, the little black Ady volume printed on Bible paper, it flew on the top of

 

the already high book tower. Its pages opened, then closed, like the wounded wings of

 

a white seagull. It only took a second, as I watched its path and realized: all was lost…

 

There is a hook here, in the corner of the attic. A hook, a hooked cross. What could be

 

more stylish? Although “in the hands of Christ from Bethlehem the cross was not yet

 

hooked”… (poem by Laszlo Hajnal). You see, poetry haunts me even here.

 

It sounds as if someone is on the way up here. I stop breathing and I hide with the

 

letter behind the stack of mattresses. All I need is that they find me here, ask me

 

questions, make a scandal… No, it became silent once again. What would they be

 

looking for here, among the strewn mattresses, boxes, baskets, luggage and millions of

 

rags? Nothing really can be taken along from here. At any rate, I must hurry, because

 

it is probably around noon…

 

Somewhere we went wrong with our life - that's what is running constantly through my

 

head. We should have lived differently, we should have done something. But what and

 

how, I do not know. I torment myself in vain.

 

Farewell, my goodness, my everything. Think of what I am thinking now: having met

 

one another is an even greater miracle than having been born. Our life was complete

 

even as such, because we were happy, as only few people can be…

 

Slowly, a church bell starts ringing with dignity.

 

I shudder. The bell sounds so closely, as if it were at arm's length.

 

It is noontime. The bells are tolling. Obviously, in the church of the Capuchins, which is

 

the closest to this place. But already another bell started ringing. Then a third, a

 

fourth, a fifth, all of them. Oradea's bells are ringing, all that exist in this town of many

 

churches.

 

Stoned, I stand on feet that took root. It seems unbelievable that all this is so close:

 

the city, the church bells, the churches, the well known streets, squares - and yet,

 

this last message seems to come from a world lost for us.

 

Yes! This is a message! 

 

In no way can this noisy, lengthy, never ending clamor, with the dignified, deep pain of

 

mourning be ranked as a common daily noontime church bell ringing. The bells are now

 

tolling for us…

 

This is how Oradea, the ancestral town, is bewailing us. Crying for her children about to

 

start on their journey to death…

 

And I am just standing, standing in the midst of this clean, grand painful tolling, bathing

 

my soul in the sadly beautiful sounds of the church bells, mellowed and somehow

 

numbed.

 

God be with you, Oradea! Your farewell gives me strength for the big journey.

 

Live happily, dear city, is my whole- hearted wish for you. And forget us, those who

 

were loyal to you until death.

 

Live happily, if you can - and if you can, may God curse you!

 

Marta Hidvegi (fragmente din mărturia redată în 1988)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Alexander Gertner

 

Alexander Gertner avea 19 ani în 1946 când a fost intervievat despre experienţa deportării sale în ghetoul orădean, iar mai apoi a transportului cu trenul la Auschwitz şi alte lagăre.

Mărturia sa poate fi citită pe site-ul Voices of the Holocaust.

Al doilea ghetou din Oradea

Ghetoul mai mic dintre cele două care au existat în Oradea a fost înfiinţat în curtea unei fabrici de cherestea (actualmente Piaţa Cazărmii) pentru evreii adunaţi din satele vecine şi aduşi la Oradea cu camionul în aprilie 1944.

Aceşti evrei au fost duşi primii la Auschwitz. Adunăm mărturii ale supravieţuitorilor din acele localităţi.

Vera Salamon

Vera Salamon a trăit în Valea-lui-Mihai cu familia sa, având 13 ani când au fost ridicaţi din propria casa şi duşi în ghetou la Oradea.

 

 

Mărturia ei poate fi citită pe aici.

Sophie Weisz

 

Ca Vera Salamon, Sophie Weisz locuia în Valea-lui-Mihai, având 17 ani când a fost dusă în ghetou la Oradea.

 

Şi-a relatat amintirile într-o biografie publicată în 1998, intitulată Paper Gauze Ballerina, iar în 2010 şi-a relatat experienţele ziarului local, în Statele Unite.